ma uit la tine in ochii tai albastri, in ochii tai verzi, in ochii tai negri. si tu taci, si tu taci, si tu taci. te urasc, te urasc, te urasc.
mi-am rasucit pe deget inelul cu piatra albastra, cu piatra verde, cu piatra neagra. mi-am pus dorinta. sa te vad, sa te aud. nu mi-am dorit destul, as fi putut sa cer sa te inteleg, sa ma intelegi, sa impartim pentru cateva clipe in mod constient acelasi aer.
sa te privesc si tu sa-mi spui: da, ceea ce vezi e real, ceea ce crezi despre mine e exact asa, toate povestile pe care ti le-am spus sunt adevarate. si eu sa te cred, uitand variantele fiecarei povesti, topindu-le intr-una, in ochii tai albastri, in ochii tai verzi, in ochii tai negri.
si m-as fi imbratisat cu trecutul tau, cel pe care l-ai sters, cu care te-ai sters, stergandu-ma si pe mine din trecutul tau, din prezentul tau, din viitorul tau.
in memoria stearsa e moartea, nu mai am din tine decat ce am furat.
si asta ma jefuieste si ma elibereaza in acelasi timp, pentru ca pot, cu cioburile pe care le-am spart din oglinzile in care ti-am furat cate o privire, sa te recompun, sa te reinventez sau sa-mi tai venele. in care sa inmoi penele de la cealalta aripa si sa iti sterg obrazul dupa barbierit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu