marți, 14 mai 2024

Locul

Când intru în orice cameră din casa aceea, mă duc la fereastră. Desigur, casa nu e întotdeauna aceeași, s-au mutat de mai multe ori. Dar în toate casele care sunt casa aceea aerul s-a topit treptat în jurul obiectelor până când au arătat la fel. Desigur, și peisajul de afară e altul... sau poate că nu, și de fapt nu are importanță, pentru că mie mi se pare că afară e la fel. E ceva stabil în interioarele și exterioarele acelei case / acelor case. Și cred că ar putea fi ferestrele, ca niște portaluri care stabilizează prezența mea acolo înnodând lumile. Mă sprijin de pervaz iar diferitele mele ipostaze se sprijină unele de altele și se întrepătrund, pâlpâind în jurul unui sâmbure. Mă uit la sâmburele acela din mine și mi-l urc între dinți ca pe o inimă din care cuvintele ar urma să se risipească printre buze. Sau să se scurgă, dacă dinții ar apăsa mai tare.

sâmbătă, 10 septembrie 2022

penultimul dar de ziua mea, păpușa

care nu și-a găsit numele. Sau l-a pierdut atunci când eu n-am reușit să o fac pe ea așa cum îmi imaginam. Au rămas un Z, un A și cam atât. Mi-a fost greu să o fac: multe mi s-au arătat, dar multe n-au vrut/putut să se arate, sau am înțeles abia după. Aș fi abandonat de mai multe ori, dar mi-am promis-o, și trebuia să o aduc pe lume. Câteva erori au mai putut fi reparate, altele ascunse. Celelalte, asumate, au trebuit să înfrunte și gura lumii. Mi-a devenit mai dragă, mai a mea, abia când unii i-au văzut diferențele față de ceea ce, în mintea lor, ar fi trebuit să fie o păpușă. Desigur, nu îi va intâlni vreodată :)

duminică, 26 septembrie 2021

Clopote

Mă legăn printre ceilalți, prinsă de vocea ta.

Sunetele mă fac suplă, mă strecor printre ei fără să îi ating.

Nu-ți ascult cuvintele, nu-mi plac.

Dar vocea, ah, vocea, mă face să-mi infășor toate gândurile, răsucindu-le în jurul ei. 

Și da, mi-ar plăcea să-mi spui asta, și asta, și asta... și probabil că n-aș asculta nici cuvintele astea, 

Pentru că vocea ta m-ar duce mai departe, mai adânc 

Printre litere, printre sunete guturale de dinainte de limbaj,

Printre globule, dendrite și hormoni, 

Printre strămoși, destine și blesteme,

Până la rădăcină, până la sămânță, până la întârziata înflorire. 

duminică, 23 mai 2021

În echilibru


Cândva, cu multă vreme în urmă, am căzut din cer și m-am adăpostit pe malul apei. Am vrut să vărs apa pe care o adusesem de sus, doar că apa asta nu s-a terminat niciodată. Am stat câțiva ani pe malul râului și am așteptat. Ploi de stele, niciuna ca mine. Ploi cu apă dulce, asemenea celei care mi se revărsa din mâini. Ploi cu apă sărată, care treceau prim corpul mei și ajungeau în cele din urmă tot în râu. Ploi cu pietre, de care mă apăram. Oameni căzând fulgerați din turnuri, spălându-și rănile și trecând mai departe. Cei care se mai puteau ridica...

În cele din urmă, am ridicat vasele, curioasă să vad ce se va petrece cu apa aceea. Nu și-a oprit curgerea, dar nici nu s-a revărsat. Apa s-a ridicat și s-a îmbrățișat făcând o punte de lumină între cele două vase. Mi-am ridicat și eu privirile, apoi m-am ridicat cu totul. Apa vie și îmbrățișată mi-a dat aripi și putere. Am să susțin vasele în continuare câtă vreme tensiunea dintre ele poate îmblânzită în mâinile mele.

luni, 3 mai 2021

Steaua

 

A noua stea a căzut pe pământ. A opta s-a mărit de spaimă și a rămas cu brațele întinse în încercarea de a o prinde. Celelalte șapte și-au strâns miezul în ele însele, înfigându-și mai bine colțurile în cer. 

A noua stea își spală praful de pe piele. Nu îl simte al ei, ci al Pămâtului. Și totuși râul sclipește a praf de stele. 

Iar cel care o privește vrăjit vede doar lumina.

luni, 18 ianuarie 2021

nu vreau sa ma intorc

isi scutura bombanind nisipul din felinar si atarna apoi felinarul in cui.
nu voia sa se intoarca, desi cainele slabanog care se tinuse discret dupa el tot drumul il tragea din cand in cand cu dintii de haina intr-o anumita directie.
nu voia sa dea si altora din lumina lui, dobandita cu atata truda. si, de fapt, cui ar fi putut sa o dea? prostimii? ce sa faca cu ea? mai-marilor din uneltirile carora cu greu scapase? ca sa ramana in veci sclavul lor? cainele scheuna flamand si lui i se facu mila de el. ,,mars, potaie, du-te singur inapoi! eu traiesc doar cu lumina, nu am ce sa-ti dau!"
se aseza, oftand, sub propriul felinar si adormi cu ochii deschisi, de multa vreme orbiti.
.
(inspirata din meditatia asupra arcanei IX din Tarot).

luni, 20 iulie 2020

Brainstyling



La exterior, o frizerie ca oricare alta, în care n-aș fi intrat în mod obișnuit.  În vitrină, câteva instrumente barbare și o poză cu imaginea arogantă a unui bărbos care nu-mi spunea nimic. Întotdeauna când vreau să mă tund aleg o femeie, la fel ca pentru orice alte servicii destinate corpului. Și medicul meu e tot femeie, personal trainerul la fel, și chiar și când  m-am gândit să-mi fac un tatuaj, mi-am încredințat pielea tot unei femei.
Doar că acum nu am mai avut de ales, iar cei care mi l-au recomandat, mi-au spus că e singurul care face asta. Pentru majoritatea lumii frizer, pentru câțiva care au avut curiozitatea sau curajul să se dea pe mâna lui, brainstylist.
Așa că, negăsind alt leac pentru migrenele din ce în ce mai dese și mai chinuitoare, mi-am făcut programare la el. Tâmplele îmi pulsează și abia văd locul. Dar nu are cum să fie în altă parte, intru în frizeria care arată destul de dubios și întreb de E. Eu sunt, zice, răsucindu-și scaunul spre mine, dacă ești F, te așteptam.
Intru și mă uit în jur. Salon obișnuit de frizerie, dar E. se ridică și închide ușa, deschide alta, apoi mă conduce prin niște coridoare destul de întortocheate și întunecoase în altă încăpere, care seamănă foarte bine cu cea de la intrare.
Nu pot să mă mir și nu îmi pun nici o întrebare, în camera sunt prea multe detalii pentru durerea mea. Mă așez sau mă prăbușesc pe scaunul din fața oglinzii și dau să închid ochii.
E. stă în spatele meu și și-a pus mâinile pe umerii mei să mă linștească sau să mă așeze mai bine în scaun. Mi-a adus un pahar cu apă și îmi pune o compresă rece. Spune că trebuie să îmi explice înainte de a începe, să îmi povestească despre el și despre ce va face și că voi uita tot ce îmi va spune, dar dacă voi dori, va reveni cu detalii după ce termină. Știam asta de la cei care m-au trimis la el, așa că eram pregătit să înregistrez și speram să nu își dea seama.
Oricum, am apucat să înțeleg că eram primul client pe care îl trata în plină criză… și n-am mai apucat să mă îngrijorez pentru că vorbele lui, orice ar fi spus m-au adus pe muchia aceea în care atenția plutește desprinsă de simțuri între exterior și interior, agățată de voce, fără să mai înțeleagă…
Pe măsură ce vorbește îmi devine din ce în ce mai simpatic, durerea scade și pot ține ochii deschiși. Își plimbă liniștitor mâinile prin părul meu, iar când privesc în față, în oglindă îmi văd creierul pâlpâind slab, în ritmul degetelor lui care îmi trec prin păr.
Imaginea e clară și detaliată, probabil o proiecție, mi-ar fi plăcut să am și eu ceva asemănător după care să învăț pentru examelne: vedeam și aproape recunoșteam prin transparență structurile nervoase care păreau că se înfioară sau se zbârlesc la atingere.
Oare asta să fie tot? o transă oarecare și o hologramă a creierului?
E. mă trage ușor și simetric de câteva șuvițe iar în oglindă se vede cum îmi masează direct hipocampul, apoi face câteva cercuri ușoare în jurul amigdalei, iar eu, relaxat și aparent deplin conștient simt impulsul de nestăvilit să-i povestesc o amintire care a țâșnit acum brusc, printre degetele sale. Pe măsură ce povestesc îl văd că adună firele subțiri, le răsucește pe degete și trage ușor. Am uitat ce am spus, dar am senzația clară că are legătură cu firele de păr sau de ce or fi din mâna lui. Îl privesc  un pic îngrijorat și îmi face semn că le ține bine, apoi le pune într-un plic pe ca re scrie câteva cuvinte. Înțeleg că o să îmi dea plicul la plecare, așa că nu insist.
Acum simt  că mi se face somn, așa că închid ochii. Am să-i mai deschid din când în când să văd ce se mai petrece în oglinda din fața mea… dar deocamdată e atât de bine în starea asta de absență a durerii, că nu mă mai interesează nimic.
Începe din nou să îmi spună ceva, cu degetele mari glisând pe marginea girusului postcentral, și mă simt de parcă mi-ar fi masat întregul corp… La un moment dat insistă puțin pe marginea șanțului interemisferic și pare să scoată și de acolo ceva… nu-mi dau seama bine ce, dar locul rămâne mai luminos după aceea.
Am povestit multe, și eu și el în noaptea aceea… pe masa de alături se strânseseră mai multe plicuri, iar holograma din oglindă strălucea aproape festiv…
Când m-a anunțat că a terminat, ferestrele începeau să se lumineze. M-am ridicat amețit, dar bucuros. Voiam să merg acasă și să dorm, iar după aceea să ascult înregistrările… Dar când m-am întors spre el, entuziasmul mi-a scăzut. Într-o mână ținea plicurile cu șuvițele de păr sau, naiba știe, chiar cu amintirile mele, iar în cealaltă reportofonul care îmi căzuse din buzunar în timp ce mă ridicam. Nu părea supărat, dar îmi dădeam seama că am de ales, și că, oricum, ceva am pierdut.
Am ridicat din umeri și I le-am lăsat pe amândouă. Oricum, migrena dispăruse și asta era cel mai important. Aveam amintirea experienței din noaptea asta, cele vechi n-aveau decât să dispară.
Am ieșit din frizerie și m-am îndreptat spre stația de autobuz. Primele autobuze trebuiau să ajungă în scurt timp. După ce dorm, am să merg la o altă frizerie, una normală. Și de data asta mă rad complet.


duminică, 19 iulie 2020

Oglinda de pe foc

Privitul în foc are în el întotdeauna forță hipnotică. Privitul într-o oală care fierbe, pusă pe foc, te aduce în realitate mai ales dacă trebuie să amesteci permanent în ea. Privitul în oala ridicată de pe foc, după ce toată fieberea s-a oprit are, de asemenea, ceva magic, de conexiune cu spiritul vișinelor fierte într- altă lume, într-o altă viață, când gustul vieții era complet: dulce-acrișor-amărui. 

sâmbătă, 6 iunie 2020

Mărunt de mărgele

Caut cu palmele în jurul meu, descriind cercuri mărunte. Am răsturnat cutia cu mărgele, dar mi-e lene să mă ridic să aprind lumina. Mai am nevoie doar de câteva care se vor potrivi foarte bine. Le găsesc și le presez foarte bine cu vârfurile degetelor, aducându-le către vârful de ac. Mărgelele sunt mărunte, și în lumina slabă a serii nu se mai vede golul din centrul lor. Dar degetele mele le știu bine forma și după câteva răsuciri le aduc în poziția potrivită. 
Niciodată nu am făcut gestul acesta în mod conștient așa că nu știu dacă introduc acul prin găurile mărgelelor sau înșir mărgelele pe ac. La un moment dat am să încerc să fac asta în mod conștient, dar nu acum. Acum e mai important să reintru în transa gesturilor mărunte, transă în care toate lucrurile mărunte se potrivesc între ele.

vineri, 1 mai 2020

cuvintele, oasele

sursă imagine
doar ele rămân, după ce ritmul s-a dizolvat, după ce imaginile s-au decolorat, după ce cântecul a ieșit din ele, după ce filmul s-a terminat și s-a uitat.
uneori, s-au risipit, alteori, dacă se țineau bine de literele din față și din spate, au rămas copilărește - bătrânește împreună.
un arheolog bun le curăță de praful timpului și le așează în sertare din viitor.
din când în când le citește, le ascultă, le pierde unele printre altele. le leagă de altele din mintea sa, le caută, le aleargă și uneori stau.
cu câte un cuvânt-os în mână, atingându-l alene cu gândul, începe să cânte, iar pe os se învârte povestea, care n-are cum să fie aceea.
dar e poveste, și sertarul înflorește din nou, și lumina intră din nou pe ferestre.

marți, 21 aprilie 2020

de la distanță

am deschis laptopul și m-am așezat în fața lui cu un castron cu căpșuni curațate și spălate. mă uit la ceas... mai am câteva minute până la întâlnire.
aș putea să mănânc din căpșuni înainte să te văd, dar ți-am promis că nu o fac fără tine. 
nu ne întâlnim de mult timp, până acum ne-am văzut de câteva ori la o cafea. o singură dată mi-am luat un gin, tu ai rămas cu cafeaua și mă priveai amuzat.
te văd pe ecran și aș vrea să întind mâna, să trec prin ecranul meu, să trec prin ecranul tău, să te ating. nu pot, desigur, și îmi urcă în gât un fir subțire de disperare, oare cât timp o să treacă până ne vom putea atinge? cât de ușor o să ne fie?
bag mâna în castron, iau o căpșună și o ridic până la jumătatea ecranului, acolo unde îți văd buzele.
zâmbești, deschizi buzele și te faci că o prinzi. 

două picături cad pe tastatură, le șterg repede, iar când ridic privirea te văd mâncând-o cu poftă. 
sunt un pic geloasă - de unde ai căpșunile?
apo îmi dau seama că sunt cele din castronul meu, care acum e dincolo de ecrane, în fața ta...și nu am apucat să mănânc încă nici una!
mă privești serios și mă întrebi: acum ai curaj să mă atingi?

joi, 9 aprilie 2020

de pe drum. cu tine. sau nu erai tu?



M-am trezit când soarele era deja sus iar celălalt plecase. Nici o urmă, nici o umbră, nici un nor.  O zi nouă, fără nici o direcție, fără nici un scop al zilei, doar undeva, amintirea direcției și a scopului cel mare, întoarcerea la locul de unde am plecat. Și amintirea celuilalt, care ar fi putut fi oricine sau ar fi putut deveni cineva anume, dacă ne-am fi mai apropiat puțin.
Merg pe drum cu păcere, parcă fiecare pas pe care îl fac mă așează pe drum. Uneori îmi rătăcesc privirile printre copacii de pe drum. Mă opresc în dreptul câte unuia care parecă vibrează mai puternic, privesc puțin printre crengi, apoi îmi las ochii să se așeze pe frunze. Respir adânc și plec mai departe. Spre prânz mă așez pe rădăcinile unuia. Stejar, cu coroană bogată, fără rod anul ăsta. Îl simt asemenea mie, liber.
Închid ochii pentru o vreme, bcurându-mă de aer. Deasupra mea, o pasăre micuță începe să cânte. Inspir și cîntecul, odată cu aerul, îmi umplu plămânii cu el.  Treptat, cântecul se schimbă, devenind aproape omenesc. Ritmul e același, dar melodia... unde am mai auzit-o? În fața ochilor mei întredeschiși se conturează silueta omului de aseară. Zâmbesc și deschid ochii de tot. Inspir și prezența lui. Zâmbește și el.
Deocamdată nu se întâmplă nimic, orice e posibil. Putem să zâmbim și să plecăm mai departe, fiecare pe drumul său, sau putem să parcurgem împreună o bucată de drum, lăsându-ne transformați unul de celălalt. Nu știu cum e mai bine și nu îmi doresc nimic. Pare că am de făcut o alegere, suprapusă sau nu peste lungul și de alegeri făcute de cea care am fost înainte de a porni la drum.
Cumva, în toate viețile anterioare am făcut aceeași alegere, indiferent de situație. Și acum știu că indiferent dacă spun da, nu sau poate, hai, stai, rămâi sau du-te, ia-mă sau lasă-mă, viața se va rostogoli la vale în același mod. Să mai încerc o dată? Să sper că de acum/aici, totul va fi diferit?
Unde mergi? Îl întreb.
De fapt mă întorc. Merg la capătul celălalt, acolo unde mergi și tu. Sau de unde vii... așa că e firesc să ne întâlnim. Chiar daca aparent nu mergem împreună. Sau mergem împreună?
De ce am merge împreună?
Zâmbetul lui devine ascuțit. Pentru că eu am o hartă. O scoate din buzunar și o întinde în fața mea. O privesc și mi se pare incredibilă. E scrisă și desenată de mână, cu scrisul meu... Și totuși... fac un efort și îmi amintesc. Nu asta e harta corectă.
Pentru prima dată siguranța lui se clatină. Mai încearcă o dată. Am furat-o dela tine. Știu că ai căutat-o. De ce ai fi căutat-o dacă nu ar fi fost asta?
Nu pe asta o căutam... fiecare din voi a furat harta valabilă în acea clipă. Când ai furat-o tu pe asta, deja o pierdusem pe următoarea...


sursă imagine

joi, 2 aprilie 2020

prin pădure

du-te, du-te în pădure - mi-au zis toate. dar niciuna nu mi-a mai zis nimic altceva. nu știau să-mi spună de ce. nu voiau să-mi spună cum a fost pentru ele. am crezut că e o păcăleală, am crezut că nici ele nu știu despre ce vorbesc. nu, nu e. și nu mă interesează dacă celelalte știau.
e real, dar nu pot să-ți spun. trebuie să mergi tu însăți. eu mă întorc curând. mi-a rămas o bucată de piele acolo.

miercuri, 1 aprilie 2020

în chihlimbar


așa o să-mi rămână amintirea întâlnirii noastre, ca prinsă în chihlimbar.
așa a fost și lumina din după-amiaza aceea de primăvară-vară-toamnă sau numaiștiuce.
cred că vară, pregătisem pe măsuța alăturată dulceața și cafeaua, și paharele cu apă rece. nu le pusesem încă pe masă, voiam să prind mai întâi chipul tău în lumina aia dulce. 
am intrat în același timp pe ușă și mi-a fost teamă că ai fi putut să te așezi pe locul din umbră. sigur, m-aș fi bucurat să te privesc și acolo, dar chipul tău de umbră îl știam deja... ai ezitat puțin, căutând cu privirea în semiîntunericul camerei încă necunoscute. m-am așezat eu întâi și m-am făcut că nu observ mica grimasă de pe fața ta din clipa în care ți-ai dat seama că urma să te așezi în lumină. era prea multă bucurie în ochii mei ca să te superi așa că n-ai mai zis nimic. ți-am fost recunoscătoare și ți-am mulțumit în tăcere. 
apoi ne-am privit lung, zâmbind din când în când. și apoi eu am mâncat dulceața iar tu ai băut cafeaua. și ne-am zâmbit din nou. 
și apoi ai plecat, iar eu am rămas privind îndelung pata de soare, până când s-a întunecat. în seara aceea n-am mai aprins lampa.

luni, 30 martie 2020

și în seara aceea am ieșit în oraș



Te-ai însănătoșit curând. N-am uitat cât de brusc te-a lăsat fierbințeala, în câteva clipe ai fost din nou în picioare. Pe urmă am ieșit în oraș amândoi.

Lumea se răsturnase între timp și noi ne atingeam să mai simțim un pic de răcoare, în aerul devenit fierbinte. Te priveam amuzată, încercând să-mi alung teama: oare suflul febrei tale fusese cel care făcea acum lumea să ardă? Te întrebam asta pe jumătate în glumă, sperând că dacă te vei simți suficient de flatat vei găsi puterea să faci seara aceea să semene cu toate serile de dinainte de marea febră. Știam că nimic nu va mai fi la fel. Nici noi, iar glumele cu care ne învăluim încearcă să păstreze sâmburele vieții de până atunci viu.
Am intrat în cârciuma aproape pustie și ne-am așezat la masa de lângă ușă. Ușa trebuia să rămână deschisă – să respirăm? Să fugim? Am cerut o sticlă de vin roșu și am așteptat să ni se toarne în pahare, fără să mai spunem nimic. Apoi, am ridicat paharele unul către celălalt, dar nici acum n-am mai știut ce să spunem. Oamenii treceau în fugă prin fața ușii, alergați parcă de vântul fierbinte. Oare va trebui să plecăm și noi? Unde?
Ne-am privit și am înțeles că vom rămâne aici, cel puțin în seara asta. Dacă lumea urma să dispară, nu avea sens să ne petrecem ultimele clipe alergând spre nicăieri. Vinul era bun, vinul e bun și noi încă ne privim, ne simțim unul pe celălalt cum ne atingem privirile și marginea paharelor.
Am băut împreună toată sticla. Treptat au revenit și cuvintele. Am ieșit ținându-ne de mâini și râzând. Pe străzi, praful roșcat și fierbinte dansa în jurul nostru și am început să dansăm și noi. Ne îndreptam spre casă, spre inima orașului care bătea mocnit, vărsându-i pe ceilalți spre margine. Poate că dacă ei fug, orașul se va mai răcori.
Te țin strâns de mână, vinul a îngustat străduțele, casa se îndepărtează. Mă tragi după tine, ninge cu cenușă, praful roșcat și fierbinte s-a întunecat. Mă lipești de zid și mă acoperi cu corpul tău, să nu văd râurile de lavă care șiroiesc pe străzi. Dacă asta a fost, fie și așa, să murim împreună. Așa visam de când ne-am iubit prima dată, doar că îmi imaginam că va fi mult, mult mai târziu. Am închis ochii.
...și în cele din urmă m-am trezit. Fusese rândul meu la febră. Dacă pot să mă ridic din pat, deseară vreau să ieșim în oraș.


text scris în urma unei provocări: cea mai apropiată carte, pagina 55, ultima propoziție.