in padure a ramas Muma Padurii, din padure iese din cand in cand Fata Padurii. nu ma hotarasc ce sa fiu acum, dar intru in padure cautandu-le. sigur, le-as putea vedea printre copaci, dar eu aleg azi sa privesc cand spre ierburi, ghinde si jir, cand spre cer. copacii se foiesc nelinistiti si ma evita cat pot, apoi, dandu-si seama ca eu nu ii privesc, fosnesc din ce in ce mai tare. ma opresc pentru o clipa destul de puternica in trunchiul unuia din ei sa respir lung de cateva ori. isi intinde crengile in jurul meu - ademenitor... ocrotitor... ? eu ii zambesc, ma desprind si trec mai departe.
marele vuiet se aude din inima padurii si eu ma indrept spre acea inima inotand grabita pe poteca - artera. nu, nu e bine, ca sa ajung la inima am nevoie de o vena, ma strecor din nou catre copaci.
imi dau seama ca padurea asta nu are vene, au fost taiate, ce ma fac, cum ajung? te rog, te rog, Muma Padurii, primeste-ma in inima ta, vreau sa raman aici, cu toti copacii tai, cu toate ierburile tale, vreau sa fiu a ta, nu vreau sa-ti fur copacii, vreau sa ii iubesc pe toti, vreau sa ma iubesc cu toti, nu vezi ca am si eu crengi in par?
gasesc o vena ingusta si intru in ea, marele vuiet e din ce in ce mai ametitor, copacii intind crengile sa ma opreasca, eu alerg in continuare, stai, nebuno, striga ei dupa mine, cum vrei sa intri asa intr-o inima?
au si ei dreptate, alerg mai usor cu propria inima aproape sa zboare, topaind pe marginea cuibului de coaste, vuietul e din ce in ce mai puternic, zbucimul e aproape vizibil, din ce in ce mai aproape... si apoi aproape liniste, un murmur slab si nimic altceva. doar un ochi de apa in care sa-mi vad propriul chip, cu crengi si frunze in par.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu