alerg prin padure, cu picioarele innodate in ierburi uscate. mi le descurc si alerg in continuare. copacii ma impiedica aruncandu-mi ramurile in fata, peste fata. o ramura subtire ma plesneste mai viu, iar eu alerg mai departe cu gustul sarat pe buze.
mi se parea ca sunt urmarita, dar nu e asa. am fost urmarita pana cand frica mi s-a transformat in furie, si am pornit eu pe urmele umbrei care ma secatuia.
o prind si o privesc in ochii goi si uscati. ridica mana subtire ca o creanga cu gheare, sa ma loveasca. dar nu mai apuca. nu stiu cum am sfaramat-o. rasuflu greu, dar nu e efortul luptei, ci doar alergarea. zace la pamant ca un trunchi de copac uscat, cu crengile rasucite in aer. cu rasuflarea inca fierbinte ii dau foc, dorind sa scap de imaginea crengilor rasucite. nu arde de tot. poate ca suflul indreptat spre ea n-a fost destul. ingrop restul, dorindu-mi ca iarba sa creasca intr-o clipa, ca si cum nimic n-ar fi fost... nu, urmele focului nu dispar atat de usor. iar pamantul e inca inflamat.
pe masura ce respiratia se linisteste, in locul fricii sau al furiei apare tristetea... stiu ca undeva, candva, peste cateva sute de ani as fi imbratisat si iubit acea parte uscata din mine. acum doar am ucis-o, iar tristetea ma va insoti intr-un fel sau altul de-a lungul timpului si spatiului.
o accept, cu o usoara vinovatie. candva, ma voi intoarce pentru a-i onora intr-un fel sau altul trecerea prin mine. macar cu compasiune, daca nu cu dragoste.
.
m-am trezit cu chipul drag zambind deasupra mea, si cu usurarea de a sti ca in timp ce dormeam o mana buna mi-a netezit zvacnirile cosmarului, mi-a retezat ierburile care ma tineau pe loc, mi-a aprins si stins cu blandete focul, si mi-a sters cu lumina urmele si umbrele de pe fata.
si m-a mosit in inca o renastere...