Te-ai însănătoșit
curând. N-am uitat cât de brusc te-a lăsat fierbințeala, în câteva clipe ai
fost din nou în picioare. Pe urmă am ieșit în oraș amândoi.
Lumea se
răsturnase între timp și noi ne atingeam să mai simțim un pic de răcoare, în
aerul devenit fierbinte. Te priveam amuzată, încercând să-mi alung teama: oare
suflul febrei tale fusese cel care făcea acum lumea să ardă? Te întrebam asta
pe jumătate în glumă, sperând că dacă te vei simți suficient de flatat vei găsi
puterea să faci seara aceea să semene cu toate serile de dinainte de marea febră.
Știam că nimic nu va mai fi la fel. Nici noi, iar glumele cu care ne învăluim
încearcă să păstreze sâmburele vieții de până atunci viu.
Am intrat în
cârciuma aproape pustie și ne-am așezat la masa de lângă ușă. Ușa trebuia să
rămână deschisă – să respirăm? Să fugim? Am cerut o sticlă de vin roșu și am
așteptat să ni se toarne în pahare, fără să mai spunem nimic. Apoi, am ridicat
paharele unul către celălalt, dar nici acum n-am mai știut ce să spunem. Oamenii
treceau în fugă prin fața ușii, alergați parcă de vântul fierbinte. Oare va
trebui să plecăm și noi? Unde?
Ne-am privit și
am înțeles că vom rămâne aici, cel puțin în seara asta. Dacă lumea urma să
dispară, nu avea sens să ne petrecem ultimele clipe alergând spre nicăieri. Vinul
era bun, vinul e bun și noi încă ne privim, ne simțim unul pe celălalt cum ne
atingem privirile și marginea paharelor.
Am băut împreună
toată sticla. Treptat au revenit și cuvintele. Am ieșit ținându-ne de mâini și
râzând. Pe străzi, praful roșcat și fierbinte dansa în jurul nostru și am
început să dansăm și noi. Ne îndreptam spre casă, spre inima orașului care
bătea mocnit, vărsându-i pe ceilalți spre margine. Poate că dacă ei fug, orașul
se va mai răcori.
Te țin strâns de
mână, vinul a îngustat străduțele, casa se îndepărtează. Mă tragi după tine,
ninge cu cenușă, praful roșcat și fierbinte s-a întunecat. Mă lipești de zid și
mă acoperi cu corpul tău, să nu văd râurile de lavă care șiroiesc pe străzi. Dacă
asta a fost, fie și așa, să murim împreună. Așa visam de când ne-am iubit prima
dată, doar că îmi imaginam că va fi mult, mult mai târziu. Am închis ochii.
...și în cele din
urmă m-am trezit. Fusese rândul meu la febră. Dacă pot să mă ridic din pat,
deseară vreau să ieșim în oraș.
text scris în urma unei provocări: cea mai apropiată carte, pagina 55, ultima propoziție.
