Când am citit la
Ioan şi la Camelia titlurile (100 de motive care mă duc înainte), mi-am zis
iniţial că eu n-am de unde scoate atâtea... că am avut un an greu, nasol, că am
stagnat, am dat înapoi, că mare lucru nu mă trage şi nici nu mă împinge... că abia-abia...
recunoştinţă de unde... şi am respins
posibilitatea de a găsi şi eu cateva... dar
citindu-le articolele şi apoi pe celelalte care le-au urmat, cele 100 de
motive şi altele pe deasupra încep să se adune frumos, mai în grup, mai de-a
valma şi să-mi atragă atenţia discret: ,,vezi că sunt şi eu pe-aproape, mmm,
miros frumos, arăt bine şi-ţi mai zic şi vreo doo!” Şi m-am uitat la ele, le-am
ascultat un pic şi le-am dat dreptate. Da, mulţumesc, aşa e, mergem înainte.
Deci, fără număr,
dar pe categorii, ca sa nu ne pierdem rândul şi răbdarea, mulţumesc pentru că
mă duc mai departe*:
Vântul libertăţii din
tranşee. Un pas înainte, doi înapoi. Si apoi din nou unul înainte, redută cucerită.
Propriile mele
valori şi momentele când mi se pare mai greu să trăiesc la nivelul lor.
Clipele, zilele, eternităţile când mi se pare că nu mai ajung. Clipele de entuziasm
în care le conştientizez. Sănătatea la care mă gândesc atunci când părţi din
mine cedează sau strigă după atenţie. Durerile şi absenţa lor. Nevoile mele şi
ale celor dependenţi de mine. Care strigă şi ele, care mai de care. Depresia şi
fericirea - incredibilă până atunci - când ies din ea. Amestecul în proporţii
variabile de neîncredere şi speranţă care mă fac să mai fac un pas-doi pe linia
timpului acoperită de ceaţă. Disperarea când mi se pare că văd capătul liniei.
Fericirea care apare când o văd pierzându-se în zare, urcând ca o cărare de
munte. Teama care mă paralizează şi furia care mă face să trec la acţiune.
Războiul dintre neuroni şi hormoni. Perioadele de pace. Nesiguranţa legată de
locurile de muncă şi banii care, cu toate astea, mi-au venit întotdeauna la
timp. Plecările şi reîntoarcerile, cu toate posibilităţile lor.
Îngerii de pe pământ şi Grădina pe care n-am
părăsit-o niciodată.
Prietenii vechi
şi întâlnirile cu ei. Bucuria de a relua contactul cu acele părţi din mine
rămase neschimbate în timp. Copiii lor, noi prieteni ai mei, pentru care eu vin
din poveştile părinţilor lor. Prietenii din totdeauna, fraţii şi surorile mele
de suflet, alături de care viaţa are gust şi sens, soarta se transformă în
destin şi dragostea devine palpabilă, soare şi miere, sarea şi dulceaţa vieţii.
Prietenii noi şi bucuria descoperirii de noi lumi în care intru şi mă
potrivesc, de noi părţi ale mele care ies la lumină. Oamenii minunaţi alături
de care cresc în grupul de formare / dezvoltare personală. Necunoscuţii care îmi vor deveni prieteni în
anul care urmează, cu toate surprizele relaţiilor care vor creşte.
Sărbătorile alături
de prieteni, dezvoltarea personală şi evoluţia spirituală, mult mai uşoare şi
mai preţioase în grup. Întâlnirile obişnuite care devin sărbători prin prezenţă.
Zâmbetele şi râsul împreună. Atingerea, mângâiereile şi masajul.
Cei care încă îmi
urmăresc blogurile deşi am scris atât de rar în ultimul an. Anonimii cărora le
pasă.
Locurile minunate
pe care le ating cu privirea şi cu pasul. Existenţa oamenilor cărora le pot
spune: uite, uite cât e de frumos!
Lucrul în Grădină, unelte şi îngrăşăminte.
Profesorii,
trainerii, studenţii şi cursanţii mei. Faptul că simt că pot să rotunjesc, ca
într-o diagramă yin/yang, 20 de ani de primit şi 20 de ani de dăruit, parţial
suprapuşi, în sistemul de învăţământ şi pe marginea lui. Sper, din ce în ce mai
mult pe margine J.
Grupurile de
lucru, cafeaua şi glumele care fac munca în grup sărbătoare. Sentimentul de
solidaritate şi mâinile de ajutor care fac proiectele să meargă înainte în ciuda
birocraţiei, absurdului sau stupidităţilor sistemului (indiferent de sistem).
Workshopurile
ţinute împreună cu Mikka. Bucuria de a le visa, de a le pregăti şi de a le
susţine. Momentele de flux pe care le trăim în comun atunci când lucrăm în
,,birourile noastre” din parcuri şi starea de entuziasm din timp ce şi de după.
Dezvoltare personală – trecut şi prezent.
NLP - pentru că mi-a intrat în neuroni şi în
limbaj în mod organic şi nu ca limbaj de lemn. Pentru că folosesc în mod firesc
conceptele şi tehnicile în viaţa de zi cu zi, chiar dacă nu urmăresc excelenţa
cu orice preţ (între cinci bani şi preţul sufletului – asta am zis-o pentru
mine, e greu de explicat J). Pentru că m-a format şi m-a educat. Pentru că
am fost capabilă să trec dincolo de şi (în sfîrşit) să privesc înapoi cu emoţie
şi fără resentimente. Pentru că am putut să trec în mod firesc de la NLP la...
Formarea în
psihoterapie experienţială. Aici e chiar simplu de recunoscut, am o imensă
recunoştinţă pentru ceea ce am experimentat şi experimentez în continuare. De
un an şi jumătate, săptămână de săptămână mă bucur de un timp, un spaţiu,
atenţie, însoţire şi ghidaj incredibil de hrănitoare în care mă vindec, mă
echilibrez, cresc, învăţ, mă îmbogăţesc. Îmi curăţ rădăcinile, le scot la aer
şi le hrănesc. Îmi ţin trunchiul drept, îmi îndrept frunzele spre soare, mă
îmbăt cu lumină, înfloresc. În curând, sper, primele fructe. Îmi adaug paşi
înainte pe linia timpului. Paşi de dans J.
Practicashamanică. Neaşteptata şi minunata potrivire cu tot ceea ce strânsesem până
acum. Tratative de pace cu strămoşii. Bucuria de a sta în braţele Mamei Pământ,
fără să mă mai gândesc că o dor. Darul focului, al focurilor şi cercurilor
(în)cântate din jurul lor. Experienţe incredibile de vindecare şi evoluţie la
care sunt martoră. Trecerile şi întoarcerile repetate peste marele prag, din ce
în ce mai uşoare. Pietre şi fum, lacrimi şi cuvinte, ritualuri şi dragoste. Mesa,
zornăitoarea, aroma lemnului de palo santo. Familie dragă, lume dragă. Uimirea de
a simţi energia cu propriile mâini, de a o putea prinde între degete... de a
călători dicolo de spaţiu şi de timp în lumile inconştientului personal şi
colectiv, indiferent de denumirile pe care le poartă aceste călătorii şi aceste
lumi în diferite culturi.
Tarotul şi - prin
extensie - orice bucăţică de carton colorat care poate suporta proiecţiile şi
reflecta dorinţele. Modul în care oamenii se adună în jurul lor pentru a putea
vorbi despre ei înşişi şi a-şi răspunde la întrebări.
Dansul. Chiar dacă
acum nu mai sunt în el, urmele lui incă vibrează în mine. Sper să mă reîntorc
la un moment dat la el.
Dezvoltare personală – prezent şi viitor.
Proiecte.
Jocul cumărgelele de sticlă. Poate să pară ciudat că trec producerea de podoabe
handmade la categoria dezvoltare personală, dar pentru mine contactul dintre
mâini şi mărgelele, sârma, pasta de modelat şi alte minuni de genul ăsta e
profund vindecător. Am reînceput să mă joc cu asta pe 1 iunie şi de atunci e
una din sursele majore de bucurie din viaţa mea. Din acea zi, cu mici pauze, am confecţionat sute
de podoabe, am purtat, am dăruit, am vândut. Din septembrie am o pagină pe care
postez ceea ce lucrez, iar din decembrie, primele comenzi în provincie şi
primele cadouri trimise în afara ţării. Anul acesta am lucrat mult, repede, în
ideea de abundenţă şi satisfacţii rapide. Mi-am propus ca de acum înainte,
să-mi găsesc timp pentru proiecte la care aspectul artistic să fie mai
important decît dorinţa de a vedea un rezultat rapid. Mă bucur că podoabele
mele sunt apreciate şi cerute, îmi doresc ca asta sa nu mă limiteze. Vreau să
fac din ele opere de artă, chiar dacă pentru început nu voi avea cumpărători.
Poveştile încă
nespuse, cărţile încă nescrise. E mai mult decît dorinţă, e ceva ce le datorez.
Zac în mine şi aşteaptă să sap până la ele, apoi să construiesc drumul pe care
să iasă. Vor afară. Trebuie şi merită. Ca toate proiectele începute şi
neterminate. Mă rog, nu toate, da’ multe...
Cursuri,
seminarii, workshopuri. Pentru că da, am multe de spus.
Proiectul de
lungă durată, cercul de femei care le va uni în timp şi peste timp pe Baba Yaga
şi Sfânta Vineri, pe Femeia Schelet şi pe Ileana Cosânzeana, pe Xena şi pe
prinţesa cu vânătăi de la bobul de mazăre, pe Cenuşăreasa, Fetiţa cu
Chibrituri, pe fetele de împărat plicitisite şi pe fata săracului cea isteaţă. Pentru
a creşte împreună şi a se ajuta una pe alta.
Locul sau
locurile în care se vor petrece toate astea. Experienţele încă neştiute şi
nebănuite care vor urma.
Mărunte (sau mai mari) şi minunate.
Mate de Coca şi
ceaiul verde care spală corpul şi mintea şi mă lasă curată. Cafeaua de la muncă
şi cafeaua din cafenea. Ciocolata din orice moment şi multe alte dulciuri. Pasta
de dinţi şi guma de mestecat mentolată. Parfumurile. Felicitările scrise de
mână. Pozele cu prieteni, cu animale şi cu creaţii handmade de pe facebook. Câte
un like, tag, comment, replay. Chestii care mă fac să râd de una singură în
faţa monitorului. Blogurile pe care le citesc.
Anticariatele şi
librăriile. Magazinele de furnituri pentru handmade. Magazinele de bijuterii.
Merceriile. Cofetăriile. Timpul savuros petrecut în interiorul lor.
Trenurile.
Camerele de hotel, cu cearşafurile apretate. Rafturile şi sertarele care îmi
permit să îmi depun extensiile. Telecomanda în mâna mea şi doar a mea J. Posibilitatea de a face fotografii,
conserve emoţionale cu valabilitate nelimitată. Listele cu chestii de făcut şi
tăiatul de pe liste.
Plimbările prin
parc. Unghiile colorate. Creioanele colorate. Câinii şi pisicile care îmi
alintă palmele şi privirea. Vitrinele cu poveşti, cu idei, cu suflet.
Şi multe altele,
de-o clipă şi de-o viaţă...
Sunt sigură că,
dacă am să caut, mai găsesc, dar nu ăsta era scopul. Scopul a fost să-mi
retrezesc starea de recunoştinţă şi a fost atins. Mulţumesc pentru provocarea
de a conştientiza că sunt susţinută pe drumul pe care merg. Însoţită, ghidată,
trasă, împinsă, deturnată, pierdută şi regăsită prin miile de miracole ale
vieţii de fiecare zi. Şi bucuroasă să înţeleg şi să simt asta.
Mulţumesc, Ioane,
pentru valul pe care l-ai iniţiat.
La mulţi ani tuturor, şi recunoştinţă.
* n-am trecut în listă Soarele, Luna, aerul,
apa, hrana, lumina, muzica, posibilitatea de a vedea şi auzi, electricitatea şi
apa caldă, dar asta nu înseamnă că nu le conştientizez importanţa J.
