Autoportret cu nod în gât

Ne-a zis să o luăm în brațe și să îi facem loc în inima noastră și m-am uitat în urmă după o versiune pe care să o pot căra și care să stea cuminte. Nu era o amintire vie, ci o imagine dintr-o poză în care părea drăguță. Între doi și patru ani, vârstă nedefinită și neimportantă. Nu că s-ar fi zbătut prea mult, presupun că de la început blocajele erau specialitatea ei, dar greutatea a fost întotdeauna o problemă, cine știe, poate avea și ea un bolovan de cărat de dinăuntru, sau poate un munte de pietricele.

Am luat-o în brațe și s-a lăsat moale, deși nu înțelegea nimic din ce vreau de la ea – să fi fost încredere sau resemnare? M-a recunoscut sau deja nu îi mai păsa? Am urcat încet muntele cu ea în brațe și apoi a intrat încet-încet în inimă. Nu o iubeam încă, nici nu știam prea bine cum să fac să nu o sperii. Până am ajuns a adormit sau a intrat în amorțire.

Ea să fie oare piatra de pe inimă? De când e oare acolo? Și oare de aceea nu mai încape nimic, nici măcar eu? E ea, suntem eu, oprită în dezvoltare, calcifiată în atriul stâng ca într-un uter căruia îi e din ce în ce mai greu să se contracte?

Nu știu nici să o trezesc, nici să-mi golesc inima. Încerc să vorbesc despre ea, dar mi se oprește în gât, pentru că pe atunci probabil că nu avea prea multe cuvinte. Nu îi dădeam/ nu îi dădeau atenție, așa că nu știa să ceară. Abia după patru ani, când a învățat să citească, cuvintele și-au făcut loc treptat în ea – cuvintele scrise. Poate că trebuie să-mi învăț inima să scrie și apoi, când se va contura ceva să încerc din nou să o nasc / să mă nasc.

Doomiioptișpe

N-am prea mai scris retrospective de când a început bătrânețea. Să–mi găsesc și eu acum detalii ale călătoriei prin zonele mai bolovănoase ale drumului... dar simt nevoia unei scurte recapitulări ca și cum aș șterge încărcătura apăsătoare pe care o simt din ce în ce mai concret în inimă și articulații. Și da, pe măsură ce scriu, apăsarea se șterge...

Ianuarie a fost greu de dus, în dezamăgire și neputință, repetând în oglindă anul anterior, dar fără speranță. Și greul a crescut până în aprilie, când, de Sărbători, a coborât în pământ. Pământul acela a rămas rece și uscat pentru că mi-am reluat repede viața obișnuită, fără să vorbesc, fără să-i onorez trecerea. O vreme m-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, apoi a trebuit să spun. Încă nu doare, și mă doare că nu doare.

Din martie am avut șansa să (re)întâlnesc o oglindă prețioasă și asta m-a ajutat să mă umplu de mine atunci când plecarea m-ar fi putut goli. Egoismul și egocentrismul m-au salvat, amânând doliul pentru o perioadă nedefinită, diluându-l. Mă privesc și acum, alternând toate stările, descoperindu-mi mii de proiecții, de lașități, de laturi, de bucurii și tristeți. Uneori, cu cât imaginea din oglindă e mai clară, adâncurile mele se tulbură. Și aleg să merg mai departe, prin marea de emoții, acceptându-le, trăindu-le, controlându-le doar exprimarea (da, da, mi-ați spus toate că e mai bine să simt, chiar dacă doare...). S-au reactivat teme adormite, m-am amuzat și am suferit cu îngăduință, folosind ca plasture schimbarea locului cu celălalt... chiar fără voia lui...

Marea, cea reală și exterioară, mi-a fost bună și primitoare la sfârșitul verii. Brațele ei mă leagănă și acum, periodic, pentru că mi-a redat contactul cu apă, contactul cu corpul, cu senzațiile lui, cu plăcerea. Corpul scufundat și aburit a reînceput să simtă bucurie – și, pentru câte o scurtă perioadă, aproape extaz. Așa că, alături de prietene, mă reîntorc în apă de câte ori pot.  Câte o zi de apă și aburi spală durerile altor zile și așa viața devine mai ușoară.

M-am întors și la pământ crezând ca trebuie să-mi susțin rădăcinile. Din fericire, mai mult le-am simțit. De primăvară până în toamnă, de două ori pe lună am mers în locurile de unde îmi trag o parte din sevă. La început, călătoriile păreau doar obligații. Apoi, treptat, au devenit nevoi și bucurii. Am reluat contactul cu pământul – unul încă bun și hrănitor, am fost martoră la trecerea timpului prin grădină și pădure – de la crengi goale la frunze, flori și fructe și înapoi la crengi goale. M-am simțit aproape împlinită.

Încă nu știu dacă am reunțat la identitatea de terapeut, deși așa pare. Mi-am revăzut marea iubire de două ori anul ăsta și m-a durut tare de fiecare dată. Mă hrănesc periodic din întâlnirile cercului de femei pe care îl găzduiesc. Nu e terapie, dar suplinește nevoia mea de terapie. Și de autoimportanță... și m-am alăturat și altui cerc magic, pentru a privi și marginile – cu bucuria lipsei de responsabilitate.

La finalul verii, am avut 7 săptămâni în care corpul a devenit și fizic mai ușor. A fost un plus de energie și de speranță, procesul s-a oprit la prima halcă de emoții nedigerate. Sper să îl reiau...

Privind în oglindă, mi-am descoperit o altă privire. Am (re)început să pictez, iar uneori lumea devine intens tridimensională, arătându-și relieful și profunzimea. Din păcate, realizările nu mi-au egalat bucria percepțiilor, dar sper că voi continua.

Dacă ar fi să aleg cele mai fericite momente ale anului... primul care îmi vine în minte este cel din grădina părăsită de peste râu. Sfârșit de septembrie, abundență de mere roșii, unele rămase pe crengi, altele rostogolite pe jos, acoperind aproape complet iarba. Contrastul între vitalitatea merelor și absența oamenilor, bucurie aproape violentă. Am mâncat vreo două mere, am simțit nevoia să mă conectez cu ființe dragi. Am revenit după o vreme, între timp cineva le strânsese, dar imaginile inițiale mi-au rămas.

Apoi - primirea ariciului, a cărților, clipa în care a căzut o frunză din copacul lui Platon, sauna Light storm de la Therme... momentele în care am vorbit și m-am simțit ascultată... momentele de inspirație și proiectele care au ieșit și vor ieși din ele – lucrul cu lupoaicele, tarotul psihosomatic...

Așa că anul se încheie cu speranță....

Despre cunoastere și recunoastere

(detalii care i-au scapat lui Aristofan)

Când zeii i-au dat / le-au dat lovitura de grație, cele două jumătăți / ființe s-au rostogolit mai întâi în confuzie și durere. Mișcarea nu semăna cu rotirea de până atunci. Orice contact cu pământul mai rupea câte puțin din marginile sângerânde. Când au fost în stare să vadă, întâi n-au văzut ce le-a rămas. Nu și-au recunoscut noua alcătuire ci doar și-au simțit acut lipsa, lipsurile. Apoi au dat de margini neregulate acolo unde înainte era netezime și au înțeles câte ceva despre gol și plin, despre ascuțișuri si știrbituri. Atingându-și marginile, durerea s-a modulat în sunete, căutînd să exprime nevoia, dorința, dorul. Pipăindu-și trupurile incomplete și imprfecte, au început să privească în jur, căutând.

În jurul lor, ființe imperfecte, asemenea lor, căutând și ele. Au început să se rotească unele în jurul celorlalte, în cercuri mai largi sau mai strânse, arătându-și sau ascunzându-și părțile complementare, dorindu-și să cunoască, sperând să se recunoască. Unele dansau, altele se împiedicau... Lovindu-se unele de altele au început să-și pipăie reciproc marginile, căutând potrivirile. Colțurile semănau, dar porivirea era dureroasă. Înțelegerea venea cu greu: cu răni asemănătoare puteau privi în aceeași direcție, dar fiecare își vedea propriile colțuri și vedea la celălalt doar golurile. Care, deși asemănătoare, nu se puteau completa. Ah, cum de o ființă atât de asemănătoare să aducă atâta suferință?

Uneori, părțile se potriveau parțial. Ce bucurie, ce speranță, ce iluzie a unității! Experențele comune păreau amintiri ale unui trecut comun, colțurile și golurile își linișteau treptat marginile vibrânde. Pentru o vreme, pluteau împreună. Și totuși mai rămâneau goluri și fragilități - de ambele părți - care strigau după atingere sau strigau de durere atunci când erau atinse. Să nu fi fost oare perechea perfectă? Sau în perioada de  căutare, din jumătățile inițiale s-au mai pierdut fragmente? Oricum, prin spațiile goale bătea vântul, se scurgea timpul și zburau iluzii. Oare cum ar fi fost jumătatea care să completeze locul acela? Ah, chiar locul acela? Cîntecul ajungea geamăt, liniștea nesomn, iar rotirea rostogolire. Și se mai rupea câte ceva. Dacă cele două jumătăți ajungeau să se despartă, niciuna dintre ele nu mai avea marginile de la început. Și asta era derutant, pentru că noile căutări ar fi putut deveni și mai oarbe decât primele... iar noile potriviri ar fi adăugat noi goluri...

Uneori, câte o ființă se oprea din rotație și se privea mai mult. Poate că propriile margini aveau un model pe care nu-l regăsise la nicio altă ființă. Sau poate că modelul nu semăna cu ceea ce căutau ceilalți. Poate că loviturile primite îi împiedicau dansul. Poate că obosise și acum doar îi privea pe ceilalți atingându-se și rănindu-se. Și cu cioburile din jur a început să adune și să (se) completeze, să se șlefuiască... Mai presus de completare își dorea să se rotească din nou, și asta redevenea posibil pe măsură ce marginile deveneau din ce în ce mai netede.

Uneori, câte o parte zburătoare se lipește și de ei, completându-i intens pe zonele rămase neșlefuite, care-și murmurau încă, intens și necontrolat chemarea. De aici alegerea e mai grea: să se / să o desprindă, pentru a-și continua individual șlefuirea? Să o păstreze, continuând să se perfecționeze, ajutând în același timp cealaltă parte să evolueze alături de sine, întârziindu-și rotirea? Să-și lărgească spațiul în jur, arătând și celorlalți secretele șlefuirii? Și oh, încă o ființă, și încă una care se prind... nuuuuuu!

Ceva mai rar, două ființe cu marginile netezite se întâlnesc și se studiază reciproc. În spatele lor, la distanță dar încă vizibile,  șirul de imperfecțiuni depășite, roiul de ființe care strigă după ajutor și caută să se agațe de ceva. Sigur, ei nu mai au nevoie unul de celălalt pentru a se putea roti. Aparent, nu mai au nevoie nici de completare. Sau, cel puțin, așa le place să creadă. Și totuși, privirile lor mai au de ce se agăța, atunci când se îndreaptă una spre cealaltă. Își zâmbesc. Par să-și vadă și să-și recunoască reciproc truda și bucuria. Ar putea să vorbească despre asta... și uneori o fac. În locul unde s-au întâlnit, vor rămâne cercuri pe pământ, frumos desenate. Iar cei care-i urmau se pot opri acolo să danseze, exersând șlefuirea, câte unul sau câte doi.

later edit: dupa ce am scris asta, am aflat ca cercetatorii britanici au mai descoperit si varianta in care doua fiinte imperfecte se apropie si se accepta asa cum sunt si lucreaza impreuna pentru a le fi mai bine, trecand cu bunatate si umor peste inevitabilele intepaturi produse de colturile lor...