N-am prea mai scris retrospective de când a început bătrânețea. Să–mi găsesc
și eu acum detalii ale călătoriei prin zonele mai bolovănoase ale drumului...
dar simt nevoia unei scurte recapitulări ca și cum aș șterge încărcătura
apăsătoare pe care o simt din ce în ce mai concret în inimă și articulații. Și da,
pe măsură ce scriu, apăsarea se șterge...
Ianuarie a fost greu de dus, în dezamăgire și neputință, repetând în
oglindă anul anterior, dar fără speranță. Și greul a crescut până în aprilie,
când, de Sărbători, a coborât în pământ. Pământul acela a rămas rece și uscat
pentru că mi-am reluat repede viața obișnuită, fără să vorbesc, fără să-i
onorez trecerea. O vreme m-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, apoi a
trebuit să spun. Încă nu doare, și mă doare că nu doare.
Din martie am avut șansa să (re)întâlnesc o oglindă prețioasă și asta m-a
ajutat să mă umplu de mine atunci când plecarea m-ar fi putut goli. Egoismul și
egocentrismul m-au salvat, amânând doliul pentru o perioadă nedefinită,
diluându-l. Mă privesc și acum, alternând toate stările, descoperindu-mi mii de
proiecții, de lașități, de laturi, de bucurii și tristeți. Uneori, cu cât
imaginea din oglindă e mai clară, adâncurile mele se tulbură. Și aleg să merg
mai departe, prin marea de emoții, acceptându-le, trăindu-le, controlându-le
doar exprimarea (da, da, mi-ați spus toate că e mai bine să simt, chiar dacă
doare...). S-au reactivat teme adormite, m-am amuzat și am suferit cu
îngăduință, folosind ca plasture schimbarea locului cu celălalt... chiar fără
voia lui...
Marea, cea reală și exterioară, mi-a fost bună și primitoare la sfârșitul
verii. Brațele ei mă leagănă și acum, periodic, pentru că mi-a redat contactul
cu apă, contactul cu corpul, cu senzațiile lui, cu plăcerea. Corpul scufundat
și aburit a reînceput să simtă bucurie – și, pentru câte o scurtă perioadă,
aproape extaz. Așa că, alături de prietene, mă reîntorc în apă de câte ori
pot. Câte o zi de apă și aburi spală
durerile altor zile și așa viața devine mai ușoară.
M-am întors și la pământ crezând ca trebuie să-mi susțin rădăcinile. Din fericire,
mai mult le-am simțit. De primăvară până în toamnă, de două ori pe lună am mers
în locurile de unde îmi trag o parte din sevă. La început, călătoriile păreau
doar obligații. Apoi, treptat, au devenit nevoi și bucurii. Am reluat contactul
cu pământul – unul încă bun și hrănitor, am fost martoră la trecerea timpului
prin grădină și pădure – de la crengi goale la frunze, flori și fructe și
înapoi la crengi goale. M-am simțit aproape împlinită.
Încă nu știu dacă am reunțat la identitatea de terapeut, deși așa pare.
Mi-am revăzut marea iubire de două ori anul ăsta și m-a durut tare de fiecare
dată. Mă hrănesc periodic din întâlnirile cercului de femei pe care îl
găzduiesc. Nu e terapie, dar suplinește nevoia mea de terapie. Și de autoimportanță...
și m-am alăturat și altui cerc magic, pentru a privi și marginile – cu bucuria
lipsei de responsabilitate.
La finalul verii, am avut 7 săptămâni în care corpul a devenit și fizic mai
ușor. A fost un plus de energie și de speranță, procesul s-a oprit la prima
halcă de emoții nedigerate. Sper să îl reiau...
Privind în oglindă, mi-am descoperit o altă privire. Am (re)început să
pictez, iar uneori lumea devine intens tridimensională, arătându-și relieful și
profunzimea. Din păcate, realizările nu mi-au egalat bucria percepțiilor, dar
sper că voi continua.
Dacă ar fi să aleg cele mai fericite momente ale anului... primul care îmi
vine în minte este cel din grădina părăsită de peste râu. Sfârșit de
septembrie, abundență de mere roșii, unele rămase pe crengi, altele rostogolite
pe jos, acoperind aproape complet iarba. Contrastul între vitalitatea merelor
și absența oamenilor, bucurie aproape violentă. Am mâncat vreo două mere, am
simțit nevoia să mă conectez cu ființe dragi. Am revenit după o vreme, între
timp cineva le strânsese, dar imaginile inițiale mi-au rămas.
Apoi - primirea ariciului, a cărților, clipa în care a căzut o frunză din
copacul lui Platon, sauna Light storm de la Therme... momentele în care am
vorbit și m-am simțit ascultată... momentele de inspirație și proiectele care
au ieșit și vor ieși din ele – lucrul cu lupoaicele, tarotul psihosomatic...
Așa că anul se încheie cu speranță....