zbor de luna noua cu boboc de trandafir si scoica

ne-am asezat de jur imprejurul unui spatiu luminos, in care lumina nu intrase inca. a intrat si ea mai apoi, cu fosnet de frunze, fluturari de petale, de aripi si rasete ascunse pe jumatate, aratate pe de-a-ntregul. si a scuturat Calea Lactee si a asezat lumea in centru, in miniatura, cu toate lucrurile si fiintele, elementele si emotiile, in ordinea universala pe care ne-a tradus-o apoi, pentru fiecare, ca sa ne putem structura dezordinea personala.

si ne-am umplut mainile cu praf de stele si comete, cu lumina si culori, cu texturi si cioburi din jocul spart de-a realitatea. si le-am asezat pe toate in spatiul nostru personal, lipindu-le intre ele cu cuvintele povestii care venea peste noi lin, cu valurile oglinzilor interioare imblanzite.

apoi ne-am construit fiecare propriul univers, in oglinda, cu negandiri si razgandiri, cu munti si cu mari, cu expeditii repetate pana in centrul lumii si inapoi, pentru  mai duce/aduce cate o piatra, cate o floare, cate o primavara, cate o iarna...

iar cand toate lumile au fost puse pe orbite, am dansat in jurul lor pentru a intelege rotatia si revolutia propriului pamant, propriului foc, propriilor ape si a aerului din noi si dintre noi. si le-am cunoscut si recunoscut, sau ni le-am imaginat si ne-am asigurat reciproc ca ne vedem si ne privim.

ne-am asezat din nou in jurul centrului si atunci a inceput inca un dans, fire de lumina venind din centru in valuri, rasucindu-ne pe fiecare si legandu-ne unii de altii. 

am prins cate un fir si am inceput sa-l rasucim, aruncand capatul de la unii la altii. si pentru a-i da greutate, in momentul in care lumina a ajuns la noi, am trimis-o mai departe infasurata in jurul cate unei stele din propria constelatie, spunand celuilalt ceea ce aveam nevoie sa auzim noi insine: tine o stea cu cheie sa-ti descui marea, uite o o stea cu scoica sa-ti sustii floarea... si ne-am ascultat si ne-am inteles. 

si in cele din urma, cu ochii plini si inimile pline, am lasat universul sa revina din nou in miracolul originar, iar noi am plecat fiecare cu cate o stea in buzunar. 

Albastru gol

ultima baba

pentru zilele care au trecut, mi-am propus reluarea proeictului mai vechi, de scuturat cojoacele. de aici si aberatiile din ultimele postari.

a fost mai simplu la inceput, cele de la suprafata imi erau destul de cunoscute. ca sa le recunosc pe cele de dedesubt, am luat teoria la recitit. adica ce sunt si la ce folosesc mecanismele de aparare. oh, cat de folositoare... o data numite, cojoacele nu s-au lasat scoase, ci s-au strans mai tare in jurul meu. am tremurat cu ele cu tot si mi-am citit lectiile de la distanta.

si mi-am amintit ca, de fapt, Dochia a murit de frig, crezand in soarele de martie. da, a putut urca drumul, simtindu-se pentru o vreme mai usoara. doar ca  n-a stiut sa se opreasca la timp, n-a simtit frigul. 

am pornit si eu pe drumul catre soare, cale lunga. ramane de vazut la vara cum va fi. se spune ca va fi cea mai fierbinte vara din ultimii ani. 

8. cojocul rosu

cafeneaua plina de femei imbracate in rosu si sorbind coctailuri rosii din lalele. feminitati paralele, neorientate, privindu-se una pe cealalta, realxate si surprinse oarecum de absenta oglinzilor masculine. sampanie, bomboane, rasete. si totusi, ceva lipsea. si era bine si asa. 

7. zambetul rezista,

entuziasm pe fatza, cinci lamai sa fie? nu, multumesc, zambetul e prostesc dar e al meu, la nevoie mai tai putin din marginile lui (ah, nu, marginile striga!) si le cos de zambetele vitoare, mai scurte... sublimare sa fie? n-as zice, efervescenta persista, baie imaginara in apa minerala. oricum, vinerea e zi frumoasa, de ce n-ar fi si mai si?

apoi, dulce imblanzire, picturi, culori, povesti, tandrete. da, vreau, am sa fac si eu. pastrez bucatile de zambet si copii ale zambetului intreg pentru daruri de undeva, candva.

6. fara cojoace.

Si da, le-am luat pe toate la mine si nici nu stiu cand le-am scos. 

Pentru ca inauntru ardea focul si ma asculta cu vocea de apa si atunci m-am inmuiat si m-am incalzit si am renuntat la ele si la celelalte voci din capul meu. 

Si am zambit si am ras prosteste, Baba Dochia goala, bucurandu-se de caldura, uitand de ploaia de afara si de cutia de chibrituri fara chibrituri. 

Pentru ca vine din nou primavara, timpul vorbelor noi care se cer spuse, ascultate, cantate si spalate de sensuri. 

Pentru ca timpul e putin inainte, cel de dinapoi trebuie sa se rostogoleasca repede printre pietre si caramizi astfel incat firele si sarma sa se rasuceasca din nou, fara noduri sub soarele verii tarzii.

5. regresie

Pasii inapoi, rapid, cu voluptate, pana la clipa in care. In momentul in care am intrat in ea ma cuibaresc o vreme asteptand sa ma incalzesc, sa simt sangele, seva, saliva umezind buzele crapate de respiratia care a tinut locul vorbirii. Nu tin neaparat sa vorbesc, doar sa privesc si sa fiu privita. Nu conteaza ce gandesti atunci, e important sa-mi spui orice. Dupa ce ma dezmortesc am sa-ti raspund, fara teama de tot ce-ti poate trece prin minte. Ma prind de vocea ta si ies treptat, ca si cum acum as creste pentru prima data. Am sa te rog sa-mi dai timp. Sa nu-ti imaginezi ca daca, in alte zile, joc rolul tau vreau sa sar vreo replica. Vreau sa ma bucur constient de orice, chiar de momentele de transa in care vorbesc fara sa ma aud. Sa-mi traiesc somnul constient, in deplina siguranta. Si apoi, cand plec de la tine sa ma reintorc in mine cu bucurie. Abia astept dupa-amiaza de azi, in care poate ca n-am sa-ti spun nimic, sau am sa-ti povestesc tot de prima data. Tot.

3,4

intre proiectie si introiectie, intre gelozia pe somnul tau si protestul somnului meu.

vad culori si ma supar pe tine, pentru ca nu-s culorile mele, desi imi plac. si imi imaginez ca dormi pentru ca nu vezi culorile mele sterse, despre are eu iti povestesc cu prefacuta convingere.

ma uit urat la vocea ta, pentru ca mi se pare ca suna fals, si imi pare rau pentru tine, pentru ca nu-mi pot stapani somnul ascultand-o. si imi pare rau ca sunt atat de necolorata. intre somnul tau si somnul meu intreg sistemul construieste ruine. din cand in cand, excursii si poze. undeva, in culorile mele si in vocea ta exista potentialul unei catedrale de vis. dar vom muri amandoi in accidente stupide in timpul constructiei. si vor ramane in arhive culorile mele, mai sterse si vocea ta, prefacut convingatoare.

2. deplasarea. de la frig la cald :)

doar cativa pasi, cateva randuri mai incolo, mai in fata, mai la dreapta, pana la dizolvarea in multime. o usoara uimire suspendata peste timp: asteptand intrarea zeului in templu, privirea mea rataceste in umbra omului, marind-o.

o usoara tristete, privind umbra mai mare decat amintirea. luminata si incalzita apoi de reflectoare: rosu, albastru, roz, lumina-umbra, lumina-intuneric, lumina-lumina, lumina... rasunand dulce in cele patru directii. umbra omului a disparut printre amintiri, zeul are acces la o memorie mult mai veche.

stratul 1. negare.

oglinda, alaturi de mine e intrebata: care e cea mai importanta valoare? raspuns firesc: frumusetea! cum? nu se poate, frumusetea e a ta, oglinda, cum as putea-o eu accepta si asuma? nu numai ca nu e importanta pentru mine si nici nu ma intereseaza, dar nici macar nu exista, yinul si yangul mi se unesc si mi se dizolva si doar niste margini subtiri de cerneala mai tin lumea in cercul fara centru... am vorbit o vreme fara sa inteleg ce spun, apoi am tacut, confuza.

am lasat hartia jos si am inceput sa scriu deasupra desenului. si el a disparut, dar numai eu stiam asta. 

realitatea nu e nicicand cea care te priveste, ci e cea din spatele pleoapelor. intre timp, in jurul meu izbucnise razboiul, nu mai conta.

si cumva, cerneala a inceput sa se onduleze in fir scrijelit subtire prin transparenta membranelor de pe ochi, iar cand stiloul m-a zgariat un pic am strigat: ba e adevarat! dupa frumusete am strigat toata viata, si n-am uitat-o decat atunci cand n-am mai avut voce, si am ramas sa plang cu lacrimi de cerneala din ce in ce mai diluata.

razboiul a continuat o vreme si clopotelul a sunat de armistitiu. frumusetea a continuat sa-mi bubuie surd in tample. inca o mai aud. cand mi se vor vindeca privirile am sa o si vad. pana atunci, mainile mi se plimba bland pe hartie.