Clopote

Mă legăn printre ceilalți, prinsă de vocea ta.

Sunetele mă fac suplă, mă strecor printre ei fără să îi ating.

Nu-ți ascult cuvintele, nu-mi plac.

Dar vocea, ah, vocea, mă face să-mi infășor toate gândurile, răsucindu-le în jurul ei. 

Și da, mi-ar plăcea să-mi spui asta, și asta, și asta... și probabil că n-aș asculta nici cuvintele astea, 

Pentru că vocea ta m-ar duce mai departe, mai adânc 

Printre litere, printre sunete guturale de dinainte de limbaj,

Printre globule, dendrite și hormoni, 

Printre strămoși, destine și blesteme,

Până la rădăcină, până la sămânță, până la întârziata înflorire. 

În echilibru

Cândva, cu multă vreme în urmă, am căzut din cer și m-am adăpostit pe malul apei. Am vrut să vărs apa pe care o adusesem de sus, doar că apa asta nu s-a terminat niciodată. Am stat câțiva ani pe malul râului și am așteptat. Ploi de stele, niciuna ca mine. Ploi cu apă dulce, asemenea celei care mi se revărsa din mâini. Ploi cu apă sărată, care treceau prim corpul mei și ajungeau în cele din urmă tot în râu. Ploi cu pietre, de care mă apăram. Oameni căzând fulgerați din turnuri, spălându-și rănile și trecând mai departe. Cei care se mai puteau ridica...

În cele din urmă, am ridicat vasele, curioasă să vad ce se va petrece cu apa aceea. Nu și-a oprit curgerea, dar nici nu s-a revărsat. Apa s-a ridicat și s-a îmbrățișat făcând o punte de lumină între cele două vase. Mi-am ridicat și eu privirile, apoi m-am ridicat cu totul. Apa vie și îmbrățișată mi-a dat aripi și putere. Am să susțin vasele în continuare câtă vreme tensiunea dintre ele poate îmblânzită în mâinile mele.

Steaua

 

A noua stea a căzut pe pământ. A opta s-a mărit de spaimă și a rămas cu brațele întinse în încercarea de a o prinde. Celelalte șapte și-au strâns miezul în ele însele, înfigându-și mai bine colțurile în cer. 

A noua stea își spală praful de pe piele. Nu îl simte al ei, ci al Pămâtului. Și totuși râul sclipește a praf de stele. 

Iar cel care o privește vrăjit vede doar lumina.

nu vreau sa ma intorc

isi scutura bombanind nisipul din felinar si atarna apoi felinarul in cui.

nu voia sa se intoarca, desi cainele slabanog care se tinuse discret dupa el tot drumul il tragea din cand in cand cu dintii de haina intr-o anumita directie.

nu voia sa dea si altora din lumina lui, dobandita cu atata truda. si, de fapt, cui ar fi putut sa o dea? prostimii? ce sa faca cu ea? mai-marilor din uneltirile carora cu greu scapase? ca sa ramana in veci sclavul lor? cainele scheuna flamand si lui i se facu mila de el. ,,mars, potaie, du-te singur inapoi! eu traiesc doar cu lumina, nu am ce sa-ti dau!"

se aseza, oftand, sub propriul felinar si adormi cu ochii deschisi, de multa vreme orbiti.

.

(inspirata din meditatia asupra arcanei IX din Tarot).