de inghitit

un secret si un pahar cu apa, va rog. apa simpla? minerala!

iau secretul si paharul si ies pe strada. nu am avut niciodata nevoie de reteta, am in priviri semnul acela care spune ca pot sa inghit orice. pot sa il rontai incet sau sa il pun pe limba - uneori chiar sub limba si sa ma plimb apoi pe strazi ore intregi fara ca nimeni sa banuiasca. 

uneori, impreuna cu cei asemenea mie, dupa ce luam cate o doza ne plimbam tacuti mana in mana si ne strangem mainile cu putere atunci cand simtim ca ametim. daca e prea amar, putem lua o ciocolata dupa. sauo cafea, daca e prea dulce...

uneori ne privim ametiti, si, dupa ce a trecut faza maxima ne sarutam lung, pentru a schimba impresii.

ah, sarutul acela in care il primesc pe el si tot arborele de senzatii, emotii si ganduri pe care le-a crescut in timp ce ne plimbam, singuri si impreuna cu toata lumea...

ah, secretul acela in acelasi timp pastrat si impartasit...

sursa foto

încântec

atinse usor corzile si sunetele se aliniază pe lung, alergându-se suplu catre urechile noastre. cădem secerate in jur, sunetele ne răsfiră ca pe ierburi, ne lăsăm înmuiate, străpunse - părem surprinse dar mai vrem o dată și încă o dată...

ce putere are omul ăsta, până acum invizibil, imposibil? la ce putere renunțăm noi încărcându-l cu o mie de stări și cerându-le apoi acut înapoi?

stau puțin mai departe și reușesc să rămân în picioare până când termină toate fragmentele pe care le cerem. îl urmăresc spre ieșire și îl întreb: ce a fost asta? îmi răspunde cu aerul ăla inocent, invizibil, imposibil: mâine s-ar putea să ningă.

sursă foto

du-te, du-te in padure...

in padure a ramas Muma Padurii, din padure iese din cand in cand Fata Padurii. nu ma hotarasc ce sa fiu acum, dar intru in padure cautandu-le. sigur, le-as putea vedea printre copaci, dar eu aleg azi sa privesc cand spre ierburi, ghinde si jir, cand spre cer. copacii se foiesc nelinistiti si ma evita cat pot, apoi, dandu-si seama ca eu nu ii privesc, fosnesc din ce in ce mai tare. ma opresc pentru o clipa destul de puternica in trunchiul unuia din ei sa respir lung de cateva ori. isi intinde crengile in jurul meu - ademenitor... ocrotitor... ? eu ii zambesc, ma desprind si trec mai departe. 

marele vuiet se aude din inima padurii si eu ma indrept spre acea inima inotand grabita pe poteca - artera. nu, nu e bine, ca sa ajung la inima am nevoie de o vena, ma strecor din nou catre copaci.

imi dau seama ca padurea asta nu are vene, au fost taiate, ce ma fac, cum ajung? te rog, te rog, Muma Padurii, primeste-ma in inima ta, vreau sa raman aici, cu toti copacii tai, cu toate ierburile tale, vreau sa fiu a ta, nu vreau sa-ti fur copacii, vreau sa ii iubesc pe toti, vreau sa ma iubesc cu toti, nu vezi ca am si eu crengi in par?

gasesc o vena ingusta si intru in ea, marele vuiet e din ce in ce mai ametitor, copacii intind crengile sa ma opreasca, eu alerg in continuare, stai, nebuno, striga ei dupa mine, cum vrei sa intri asa intr-o inima?

au si ei dreptate, alerg mai usor cu propria inima aproape sa zboare, topaind pe marginea cuibului de coaste, vuietul e din ce in ce mai puternic, zbucimul e aproape vizibil, din ce in ce mai aproape... si apoi aproape liniste, un murmur slab si nimic altceva. doar un ochi de apa in care sa-mi vad propriul chip, cu crengi si frunze in par.

sursa foto

transfer

ei, genul asta de transfer se poate face doar in transa, nu avem timp pentru initieri complete si complicate, zise el, apropie-te.

ma apropii un pic nedumerita, e vorba doar de transfer de informatie, nu e o transformare completa, as putea sa-i spun pur si simplu ce vrea, doar ca nu am cuvintele la mine.

stai putin, ce vrei de fapt sa-ti spun, nu mai putem astepta putin, tu ai transa la tine? ai de-aia buna, din care e suficent o privire sa ma dizolv? nu vreau sa doara...

imi zambeste si ma ia de mana. da, am. ma linistesc si ma asez langa el, asteptand sa inceapa dizolvarea. imi ia ambele maini in mainile lui si ma priveste. imi asez si ochii in ochii lui (as fi putut sa-i privesc doar mainile, dar in genul asta de transa raman pe jumatate treaza si ii alunec incomplet din conexiune, si ne dor ochii pe amandoi dupa aia).

pupilele i se dilata si murmurul incepe. in ritmul acela usor, vibrat, ma apropii de marginile irisului si intru pentru inca o data prin pupila largita. ii mangai irisul cu buzele, dar nu insist, ma strecor toata prin deschidere si ii soptesc sa inchida pleoapele. ii raman usor intredeschise, las sa fie mai usor cand ies.

ma indrept spre nervi, unde ma ghidez dupa flashuri. stiu ca acelea sunt gandurile, stiu ca si ale mele arata destul de asemanator, doar ca eu le vad pe ale lui iar ele le simte pe ale mele. ma simt vazuta in intregime, sunt toata in ochii lui si nervii ii vibreaza. astept ca gandurile lui sa ma dizolve treptat. ceva din mine la care nici eu nu am acces in mod constient poate servi ca liant pentru gandurile lui. nu, nu merge pe dinafara, trebuie sa intru cu totul in el. 

simt clipa lui de extaz in momentul in care gaseste si incep sa inot inapoi. poate prea repede pentru el, nu m-am lasat complet dizolvata, asa e, ma grabesc de fiecare data sa ma coagulez la loc. extazul meu urmeaza, de obicei apare in momentul in care ii ies din ochi si ma intorc intre priviri, e momentul in care ma priveste din afara. ii mangai din nou irisul cu buzele cand ies, extazul meu se apropie, ma strecor usor printre pleoapele lasate,  si ma asez din nou in fata lui. mai vibram o vreme impreuna, ne linistim.

ne privim lung, cautand sa vedem in ce masura ne-am pastrat individualitatea. ca si cum ar mai conta... in clipa asta nu conteaza, dar va conta, desigur, dupa separare, cand o sa ne cautam fiecare gandurile in sine si in celalalt.  

ai gasit? cred ca da, zice el, daca nu, mai vedem, ne vedem in seara asta, da?

sigur, zice o parte din mine ramasa in mintea lui, da, avem mult de recuperat...

Între tine și tine

Îți privesc ambele fețe cum privesc fiecare în altă parte. 

Mă strecor între trupuri, amândouă cu spatele la mine. Simt căldură dintr-o parte, răceală din cealaltă, inimile bat una mai tare, una mai încet. A mea a stat pentru câteva clipe lungi. 

Te-aș întoarce cu fețele una spre cealaltă, dar fiecare trăiește din privirile celor din jur. Mă strecor treptat pe sub piele. Spre partea caldă, deh, om sunt și eu. Mă încălzesc puțin, te încălzești încă puțin, cealaltă față face o grimasă rece. Scot o mână la suprafață, trag puțin din tine către noi. Merge, dar nu ar fi mai bine să mergem din noi către tine? Hm, nu.

Rămânem pe loc, ies să respir, în spațiul rămas se trecoară repede un alt corp din cele care gravitau în jur. 

Derută: cu cât mai multe aproape, cu atât mai puține în față, hrana intravenoasă nu are gust, deși poate lungi viața. Eu vreau să trăiesc, eu vreau să mă ascund, eu vreau să fiu văzut. 

inchide ochii sa te vad

ma uit la tine in ochii tai albastri, in ochii tai verzi, in ochii tai negri. si tu taci, si tu taci, si tu taci. te urasc, te urasc, te urasc.
mi-am rasucit pe deget inelul cu piatra albastra, cu piatra verde, cu piatra neagra. mi-am pus dorinta. sa te vad, sa te aud. nu mi-am dorit destul, as fi putut sa cer sa te inteleg, sa ma intelegi, sa impartim pentru cateva clipe in mod constient acelasi aer.
sa te privesc si tu sa-mi spui: da, ceea ce vezi e real, ceea ce crezi despre mine e exact asa, toate povestile pe care ti le-am spus sunt adevarate. si eu sa te cred, uitand variantele fiecarei povesti, topindu-le intr-una, in ochii tai albastri, in ochii tai verzi, in ochii tai negri.
si m-as fi imbratisat cu trecutul tau, cel pe care l-ai sters, cu care te-ai sters, stergandu-ma si pe mine din trecutul tau, din prezentul tau, din viitorul tau.
in memoria stearsa e moartea, nu mai am din tine decat ce am furat.
si asta ma jefuieste si ma elibereaza in acelasi timp, pentru ca pot, cu cioburile pe care le-am spart din oglinzile in care ti-am furat cate o privire, sa te recompun, sa te reinventez sau sa-mi tai venele. in care sa inmoi penele de la cealalta aripa si sa iti sterg obrazul dupa barbierit.

fum

inspir: fumul aromat din fata mea intra pentru cateva clipe si in plamanii mei, mai inspir o data si imaginea ta mi se muleaza pe interior. expir si aerul care iese din mine mangaie urma pe care aerul tau a lasat-o.

respir langa tine ascultandu-te fara sa te aud, dar sorbind fiecare sunet, constienta de fragilitatea si de vesnicia clipei.

te ascult si vibratiile aerului iesind dintre buzele tale imi arcuiesc usor interiorul; in afara las o urma de zambet, catre amintirea abia nascuta.

suflu usor cuvinte catre tine, diluandu-le in spatiul dintre noi, atingerea lor sa fie usoara. n-am alt fum. cand n-am sa mai am cuvinte, am sa incep sa fumez, sa-ti suflu direct in ureche gandurile.

Ciocolată...

Nu văd, nu mă văd. Doar mă simt. Rotundă și compactă. Știu cumva că sunt dulce și că am un înveliș moale care se topește între degete. Degetele acelea -  care, la început, mă țineau strâns- m-au pipăit, m-au dezvelit, m-au dezgolit. Și m-au ridicat încet, încet, cu o mișcare legănată printre cuvinte legănate - către buze.
Simt că mă topesc, alunec printre degete și în încercarea de a-mi păstra echilibrul mă sprijin de buzele întredeschise. Doar că în contact cu buzele mă topesc în continuare, amețesc din ce în ce mai tare...
Ajunsă pe limbă încerc să mă sprijin de cerul gurii, doar că și acesta coboară strivindu-mă.
Treptat, pe măsură ce sunt învăluită din toate părțile îmi pierd forma o dată cu stratul de ciocolată protector.
În cele din urmă încep să mă dizolv, răspândindu-mă întâi în toată gura, în tot corpul, în sânge și apoi în minte de unde cumva am să cobor întorcându-mă printre degete, sub formă de cuvinte.

mai multe feluri de gri. până la roșu.

întinsă pe suprafața apei, ușor zgâriată de nisipul de dedesubt. între mare, cer și pământ. între apă și apă, pentru că din cer cade ușor o ploaie rece. o simt cum se unește cu nisipul de dedesubt trecând prin mine, ca și cum aș fi cusută, țintuită, răstingnită de mal.

alunec spre somn, dar picăturile reci încă mă țin trează. incapabilă să mă mișc, încă simt.

dinspre plaja udă, pictorul se apropie cu pași leneși, și el în transa indusă de ploaie. se apropie suficient de mult ca să mă vadă și face un gest ca și cum ar da o perdea la o parte, poate fina perdea de picături. ploaia se oprește.

se așează pe o piatră, își scoate din buzunar carnețelul și acuarelele și îmi schițează ușor conturul corpului. deși ploaia a încetat, mă simt în continuare cusută de mal. pe sub pleoapele închise pulsează lumini, ca și cum apa din jurul meu ar fi străbătută de nervi minusculi, electrizați.

încet - încet, sub atingerea pensulei, corpul întreg pulsează. 

pictorul stă câteva clipe pe gânduri, spală pensula în mare, o înmoaie în roșu și începe să umple conturul.

Veșnica inițiere

O inițiere încununată de succes înseamnă să ajungi de cealaltă parte a porții. Ajutat, dus pe sus, conștient sau nu, întreg sau nu, oricum. Pur și simplu de cealaltă parte. Și fără iluzia că s-a terminat.

O inițiere ratată poate însemna același lucru. Să ajungi de cealaltă parte a porții. Doar că tu nu voiai. Sau nu acum, nu așa... Ai fi vrut pregătire, însoțire, ceremonie de recunoaștere... Ei, bine, n-ai. Tot ce ai este imaginea porții văzută din exterior. Și câmpia uscată care se întinde pornind de acolo. Și alte porți în zare. Data viitoare va fi mai bine.

Întoarcere

Aproape de suprafață. Sau poate chiar la câțiva pași desupra ei. Nu știu dacă am intrat în nori sau doar mi-am pierdut capul. Ceață în jur, apă și aer în vârtejul perfect care m-a ridicat deasupra pământului fierbinte.

Condiția pentru a te putea întoarce din infern e să mori în rochie albă. Acolo albul e nefiresc printre negru și roșu încins, te vor arunca din nou la suprafață. Pe mine m-au aruncat și m-am ridicat amețită dintre ierburile înalte.

Îmi place să cred că mă îndrept în direcția opusă. Că nu mai e cale de întoarcere. Pe drumul acesta, nimic nu mai seamănă. Doar ceața, care acum e în afara mea.

Voi merge către soare, așteptând căldura de sus să transforme în aer apa care mă învăluie. Mai durează puțin, pentru că ai lăsat imaginea în alb-negru. 

Mofturi de prințesă

Privirea ta

e bobul de mazăre

pe care îl simt pe sub toate păturile cu care mi-am acoperit patul.

Îmi zâmbești, și mă foiesc un pic

încercând să (nu)-ți arăt ce simt.

Dar îl simt ca pe o mică durere, dulce-amăruie,

și buzele mi se arcuiesc fără voie, chicotind,

ca și cum bobul de mazăre

mi s-ar plimba pe sub piele

sau mai degrabă pe sub degetele tale

care caută pe sub pături, răscolindu-le.

Mi-e cald si mi-e frig

sub pături și sub mâinile tale.

a treia sinucidere

ma ustura buzele ca si cum abia te-as fi sarutat.
tocmai am dansat in jurul focului, amintindu-mi celelalte doua dati, dorul si durerea dulce, dragostea si lipsa ei.
mi-am dezbracat de arme si armura. armura am aruncat-o, armele i le-am dat ei, pentru ca mainile ei le-ar putea incorda mai gratios.
i-am lasat si arcul si sabia si focul. eu am plecat si de data asta mai departe, serpuind prin nisip.

De parte

De-o parte. De-o parte și de alta. De cealaltă parte. Doar eu. Tu ai trecut cu buzele și cu vârful cuțitului ai desprins marginile. Una de-o parte, una de cealaltă. Și nu mai ești, nici înăuntru și nici afară.

Stau pe margini și trec ușor cu buzele. Aș apropia și buzele rănii, e proaspătă și s-ar prinde repede. Dar pe margini se simte încă gustul tău și mai aștept un pic. Poate ai uitat ceva. Poate ai uitat. Ai uitat.

Trec cu degetele, ca marginile să se prindă mai repede la loc. Și să rămână o urmă. Pentru ca atunci când, peste o vreme, voi trece cu tot sufletul, să-mi amintesc că tu ai trecut și ai uitat pe aici. Pentru că dacă uit și eu, ar trebui să mai treci o dată. Și incă o dată. Până când am să-ți învăț literele, să înțeleg mesajul fără să trebuiască să-mi pipăi cicatricele. Poate mai treci. Poate îți amintești. Poate îmi amintesc.

Lectia de pictura

Și-a scos liniștit pensula și a trasat câteva linii pe hârtia din fața lui. Și din fața mea. Liniile erau roșii și pe măsură ce le desena mi se întuneca privirea. Nu avea vopsea roșie, de unde apăruseră? Întotdeauna picta cu negru. I-am privit mâinile, nici una dintre zgârieturi nu sângera. Aș fi fugit, dar nu puteam, liniile roșii mă țineau legată de scaun, cuvintele lui la fel. Cuvintele erau trasate cu vopsea neagră, și am închis ochii să nu le mai aud, păstrând doar vocea. Privirile mi-au revenit treptat, liniile s-au retras din jurul meu, rămânînd pe hârtie, ca pe o piele subțire, albă de frig și de frică.

Când am început să aud din nou cuvintele, povestea aproape se terminase. Aș fi vrut să spun ceva, să știe că, deși mi-a fost frică, n-am fugit de tot, am stat acolo cu el. Nu voiam să repet cuvintele, așa că i-am luat pensula din mână și am trecut si eu peste liniile roșii. Cu mâna mea, pensula a șters urme albe peste vopseaua roșie. A început să ningă și să se încălzească, să mă încălzesc.