cuvintele, oasele

sursă imagine
doar ele rămân, după ce ritmul s-a dizolvat, după ce imaginile s-au decolorat, după ce cântecul a ieșit din ele, după ce filmul s-a terminat și s-a uitat.
uneori, s-au risipit, alteori, dacă se țineau bine de literele din față și din spate, au rămas copilărește - bătrânește împreună.
un arheolog bun le curăță de praful timpului și le așează în sertare din viitor.
din când în când le citește, le ascultă, le pierde unele printre altele. le leagă de altele din mintea sa, le caută, le aleargă și uneori stau.
cu câte un cuvânt-os în mână, atingându-l alene cu gândul, începe să cânte, iar pe os se învârte povestea, care n-are cum să fie aceea.
dar e poveste, și sertarul înflorește din nou, și lumina intră din nou pe ferestre.

de la distanță

am deschis laptopul și m-am așezat în fața lui cu un castron cu căpșuni curațate și spălate. mă uit la ceas... mai am câteva minute până la întâlnire.

aș putea să mănânc din căpșuni înainte să te văd, dar ți-am promis că nu o fac fără tine. 

nu ne întâlnim de mult timp, până acum ne-am văzut de câteva ori la o cafea. o singură dată mi-am luat un gin, tu ai rămas cu cafeaua și mă priveai amuzat.

te văd pe ecran și aș vrea să întind mâna, să trec prin ecranul meu, să trec prin ecranul tău, să te ating. nu pot, desigur, și îmi urcă în gât un fir subțire de disperare, oare cât timp o să treacă până ne vom putea atinge? cât de ușor o să ne fie?

bag mâna în castron, iau o căpșună și o ridic până la jumătatea ecranului, acolo unde îți văd buzele.

zâmbești, deschizi buzele și te faci că o prinzi. 

două picături cad pe tastatură, le șterg repede, iar când ridic privirea te văd mâncând-o cu poftă. 

sunt un pic geloasă - de unde ai căpșunile?

apo îmi dau seama că sunt cele din castronul meu, care acum e dincolo de ecrane, în fața ta...și nu am apucat să mănânc încă nici una!

mă privești serios și mă întrebi: acum ai curaj să mă atingi?

de pe drum. cu tine. sau nu erai tu?

M-am trezit când soarele era deja sus iar celălalt plecase. Nici o urmă, nici o umbră, nici un nor.  O zi nouă, fără nici o direcție, fără nici un scop al zilei, doar undeva, amintirea direcției și a scopului cel mare, întoarcerea la locul de unde am plecat. Și amintirea celuilalt, care ar fi putut fi oricine sau ar fi putut deveni cineva anume, dacă ne-am fi mai apropiat puțin.

Merg pe drum cu păcere, parcă fiecare pas pe care îl fac mă așează pe drum. Uneori îmi rătăcesc privirile printre copacii de pe drum. Mă opresc în dreptul câte unuia care parecă vibrează mai puternic, privesc puțin printre crengi, apoi îmi las ochii să se așeze pe frunze. Respir adânc și plec mai departe. Spre prânz mă așez pe rădăcinile unuia. Stejar, cu coroană bogată, fără rod anul ăsta. Îl simt asemenea mie, liber.

Închid ochii pentru o vreme, bcurându-mă de aer. Deasupra mea, o pasăre micuță începe să cânte. Inspir și cîntecul, odată cu aerul, îmi umplu plămânii cu el.  Treptat, cântecul se schimbă, devenind aproape omenesc. Ritmul e același, dar melodia... unde am mai auzit-o? În fața ochilor mei întredeschiși se conturează silueta omului de aseară. Zâmbesc și deschid ochii de tot. Inspir și prezența lui. Zâmbește și el.

Deocamdată nu se întâmplă nimic, orice e posibil. Putem să zâmbim și să plecăm mai departe, fiecare pe drumul său, sau putem să parcurgem împreună o bucată de drum, lăsându-ne transformați unul de celălalt. Nu știu cum e mai bine și nu îmi doresc nimic. Pare că am de făcut o alegere, suprapusă sau nu peste lungul și de alegeri făcute de cea care am fost înainte de a porni la drum.

Cumva, în toate viețile anterioare am făcut aceeași alegere, indiferent de situație. Și acum știu că indiferent dacă spun da, nu sau poate, hai, stai, rămâi sau du-te, ia-mă sau lasă-mă, viața se va rostogoli la vale în același mod. Să mai încerc o dată? Să sper că de acum/aici, totul va fi diferit?

Unde mergi? Îl întreb.

De fapt mă întorc. Merg la capătul celălalt, acolo unde mergi și tu. Sau de unde vii... așa că e firesc să ne întâlnim. Chiar daca aparent nu mergem împreună. Sau mergem împreună?

De ce am merge împreună?

Zâmbetul lui devine ascuțit. Pentru că eu am o hartă. O scoate din buzunar și o întinde în fața mea. O privesc și mi se pare incredibilă. E scrisă și desenată de mână, cu scrisul meu... Și totuși... fac un efort și îmi amintesc. Nu asta e harta corectă.

Pentru prima dată siguranța lui se clatină. Mai încearcă o dată. Am furat-o dela tine. Știu că ai căutat-o. De ce ai fi căutat-o dacă nu ar fi fost asta?

Nu pe asta o căutam... fiecare din voi a furat harta valabilă în acea clipă. Când ai furat-o tu pe asta, deja o pierdusem pe următoarea...

sursă imagine

prin pădure

du-te, du-te în pădure - mi-au zis toate. dar niciuna nu mi-a mai zis nimic altceva. nu știau să-mi spună de ce. nu voiau să-mi spună cum a fost pentru ele. am crezut că e o păcăleală, am crezut că nici ele nu știu despre ce vorbesc. nu, nu e. și nu mă interesează dacă celelalte știau.
e real, dar nu pot să-ți spun. trebuie să mergi tu însăți. eu mă întorc curând. mi-a rămas o bucată de piele acolo.

în chihlimbar

așa o să-mi rămână amintirea întâlnirii noastre, ca prinsă în chihlimbar.

așa a fost și lumina din după-amiaza aceea de primăvară-vară-toamnă sau numaiștiuce.

cred că vară, pregătisem pe măsuța alăturată dulceața și cafeaua, și paharele cu apă rece. nu le pusesem încă pe masă, voiam să prind mai întâi chipul tău în lumina aia dulce. 

am intrat în același timp pe ușă și mi-a fost teamă că ai fi putut să te așezi pe locul din umbră. sigur, m-aș fi bucurat să te privesc și acolo, dar chipul tău de umbră îl știam deja... ai ezitat puțin, căutând cu privirea în semiîntunericul camerei încă necunoscute. m-am așezat eu întâi și m-am făcut că nu observ mica grimasă de pe fața ta din clipa în care ți-ai dat seama că urma să te așezi în lumină. era prea multă bucurie în ochii mei ca să te superi așa că n-ai mai zis nimic. ți-am fost recunoscătoare și ți-am mulțumit în tăcere. 

apoi ne-am privit lung, zâmbind din când în când. și apoi eu am mâncat dulceața iar tu ai băut cafeaua. și ne-am zâmbit din nou. 

și apoi ai plecat, iar eu am rămas privind îndelung pata de soare, până când s-a întunecat. în seara aceea n-am mai aprins lampa.

și în seara aceea am ieșit în oraș

Te-ai însănătoșit curând. N-am uitat cât de brusc te-a lăsat fierbințeala, în câteva clipe ai fost din nou în picioare. Pe urmă am ieșit în oraș amândoi.

Lumea se răsturnase între timp și noi ne atingeam să mai simțim un pic de răcoare, în aerul devenit fierbinte. Te priveam amuzată, încercând să-mi alung teama: oare suflul febrei tale fusese cel care făcea acum lumea să ardă? Te întrebam asta pe jumătate în glumă, sperând că dacă te vei simți suficient de flatat vei găsi puterea să faci seara aceea să semene cu toate serile de dinainte de marea febră. Știam că nimic nu va mai fi la fel. Nici noi, iar glumele cu care ne învăluim încearcă să păstreze sâmburele vieții de până atunci viu.

Am intrat în cârciuma aproape pustie și ne-am așezat la masa de lângă ușă. Ușa trebuia să rămână deschisă – să respirăm? Să fugim? Am cerut o sticlă de vin roșu și am așteptat să ni se toarne în pahare, fără să mai spunem nimic. Apoi, am ridicat paharele unul către celălalt, dar nici acum n-am mai știut ce să spunem. Oamenii treceau în fugă prin fața ușii, alergați parcă de vântul fierbinte. Oare va trebui să plecăm și noi? Unde?

Ne-am privit și am înțeles că vom rămâne aici, cel puțin în seara asta. Dacă lumea urma să dispară, nu avea sens să ne petrecem ultimele clipe alergând spre nicăieri. Vinul era bun, vinul e bun și noi încă ne privim, ne simțim unul pe celălalt cum ne atingem privirile și marginea paharelor.

Am băut împreună toată sticla. Treptat au revenit și cuvintele. Am ieșit ținându-ne de mâini și râzând. Pe străzi, praful roșcat și fierbinte dansa în jurul nostru și am început să dansăm și noi. Ne îndreptam spre casă, spre inima orașului care bătea mocnit, vărsându-i pe ceilalți spre margine. Poate că dacă ei fug, orașul se va mai răcori.

Te țin strâns de mână, vinul a îngustat străduțele, casa se îndepărtează. Mă tragi după tine, ninge cu cenușă, praful roșcat și fierbinte s-a întunecat. Mă lipești de zid și mă acoperi cu corpul tău, să nu văd râurile de lavă care șiroiesc pe străzi. Dacă asta a fost, fie și așa, să murim împreună. Așa visam de când ne-am iubit prima dată, doar că îmi imaginam că va fi mult, mult mai târziu. Am închis ochii.

...și în cele din urmă m-am trezit. Fusese rândul meu la febră. Dacă pot să mă ridic din pat, deseară vreau să ieșim în oraș.

text scris în urma unei provocări: cea mai apropiată carte, pagina 55, ultima propoziție.

.... cineva scrie un comentariu

dincolo, pe Facebook. unde m-am mutat cu atitudine de gura-casca, in momentul in care relatia cu blogul a devenit mai discreta.
in valul de semne, cineva posteaza ceva. care ma provoaca, imi da fiori, frisoane sau fantasme. citesc, privesc sau ascult. si da, asta era, si vreau sa-i spun, sa-i scriu, sa spun ca da, si eu, exact asa, si cum de s-a potrivit, ah... im imaginez fara sa vreau sau uneori chiar vreau ce se afla in spatele postarii, da, chiar asta, si abia astept sa-i raspund, sa scriu, sa (ma)conectez cu propria-mi proiectie.
doar ca cineva scrie un comentariu si astept putin, poate ca...
...si ma desumflu treptat. pentru ca distanta creste brusc. e altceva, alta conexiune, cu alta realitate.
asa ca raman sa citesc dialogul care se construieste, pastrand doar placerea de a imi imagina acum cele doua realitati / imaginatii care traiesc iluzia conexiunii. atat de diferita de ce ar fi putut sa fie.

,,steaua straluceste" si lectia despre mantre

cu multi ani in urma, si vreo cateva zile, ma plimbam pe strazi, ascultand colinde.

ma gandeam la sunete si la puterea lor de a schimba.
ascutam ,,steaua sus rasare", in mintea mea si in afara ei, in doua variante. si observam modul in care mi se schimba starea la fiecare trecere a uneia sau alteia dintre ele prin mintea mea.

si imi aminteam si de plimbarea de pe malul marii, cand de pe plaja se auzea muzica de la diversele discoteci din Costinesti. fiecare - o bucata muzicala, o lume, o stare.
vindecator. sau, macar, revelator.

intretimp

vreau sa te vad, nu vreau sa te vad.

mi-e dor de tine, dar nu mai stiu ce sa iti spun cand te vad. mi-e dor de mine de cand intalnirile cu tine erau cele mai importante evenimente ale lunii, ale lumii. pentru ca au trecut zile, luni, ani, vietile s-au rostogolit, nu mai suntem aceiasi, poate au trecut mai multe vieti de cand nu ne-am mai spus ceva cu sens.

e un efort prea mare sa iti povestesc, sa inventez sau sa gasesc tonul potrivit, desi nu mi-ar trebui prea mult, pe vremuri imi era usor sa pun o singura scanteie, iar apoi sa te ascult ca si cum am fi vorbit amandoi. vreau sa ma uit la tine si sa imi povestesti fara sa trebuiasca sa iti spun nimic. timpul se scurteaza, in el nu mai incape nimic. de fapt, ar mai fi loc de o poveste, dar spatiul e stramt si uscat. 

si mai visez cumva la o reinviere lenta, din povestile tale sa prind un fir care sa imi straluceasca un pic intre degete, sa radem si apoi sa incep sa inot incet spre suprafata. 

sursa foto

omul nou

cand urmeaza sa intalnesc un om nou, ma focalizez asupra tuturor detaliilor pe care le pot gasi. caut imagini, cuvinte, reflexe și reflecții. e ca un proces de îndrăgostire conștientă și intenționată. fac slalom ușor între dorința ce a afla și tendința de a proiecta.

apoi, câteva clipe înainte de contactul direct, caut să uit tot.

și totuși rămâne ceva, umbra unei istorii personale imaginare. care mă influențează mai mult sau mai puțin. care mă face să fac o jumătate de pas în față sau în spate față de linia de mijloc unde ar trebui să rămân.

îi zâmbesc fără să vreau, buna ziua, știi, te iubesc deja. n-ar trebui, pentru că azi te văd prima dată, dar nu m-am putut abține. în același timp sper ca tu să nu fi aflat nimic despre mine, că deh, așa ar trebui să fie relația.

și dansul începe, pentru o oră, pentru o lună sau pentru un an.

treptat, mi se face dor de persoana aceea, construită inițial. n-ar trebui, pentru că era doar o parte din mine, construită în mintea mea în jurul unui contur pe care ar fi trebuit să-l umplu doar cu lumină. lumina trece prin toate culorile, propriul meu contur se umbrește. acela e, de fapt, declansatorul nostalgiei, de mine mi-e dor.

peste prag

bine. pa. ne vedem data viitoare.
e atat de bine sa ma pot intoarce cu spatele si sa plec stiind ca si tu te intorci cu spatele si pleci, si sa nu ma doara inima.
imprejurul tau in inima mea e un spatiu/timp larg, de o saptamana si multe cuvinte.
imprejurul meu in inima ta e o miscare alunecoasa si un freamat de aripi de lilieci. ma strecor repede afara, nu e locul meu acolo.
ma intorc in pestera mea si dau drumul liliecilor pentru zborul de seara. pe acelasi cer ziua au zburat toate pasarile.
seara tarziu, dupa ce fiecare a intrat in pestera sa si si-a aprins focul, cerul e liber pentru pterodactili.

banculcutimpul

am o bucata de timp solid. bine înghețat. aproape fosil. la suprafață se mai topește din când în când câte un pic. picături, firimituri pe care le sug îndelung înainte de a le înghiți. pipăi apoi cu grijă bolovanul cel mare - pare intact.
am nevoie de el, o să am nevoie de el când restul se apropie de sfârșit. doar să știu cu o vreme înainte, până acum a fost ok. mă simt bogată cu el în mine, mă simt speriată. o vreme a fost transparent, acum nu mai e. dar e neted, alunecos.
uneori în momentele în care afară e cald, mai iese din el câte o amintire. o scutur putin si o inghesui la loc. atâta vreme cât am recunoscut-o, și-a îndeplinit misiunea, când n-am să o mai recunosc va fi ca o poveste nouă.
singura dificultate e că, de când îl car după mine, îl simt din ce în ce mai greu și îmi e din ce în ce mai greu să înot liber în timpul care curge invers în jurul meu.

umpic

mai e putin si vine Mos Craciun. ochii mei sunt aproape lipiti, inima plina de indoiala. cu toate astea, cei din jur cred ca eu cred, asa ca nu pot sa ii dezamagesc si ma prefac entuziasta.

n-au fost in stare sa imi spuna adevarul, asa ca trebuie sa am rabdare pana cand vor intelege ca eu oricum stiu si vor rasufla usurati, ca si cum m-ar fi insotit prin dezamagire.

in cele din urma eu voi adormi, ei vor pune niste cadouri sub brad. daca Mos Craciun ar fi existat, as fi primit ceea ce ii cer de cand am auzit povestea lui. dar pentru ca nu am primit nici pana acum, imi permit sa ii modific povestea, ducand, la randul meu, ipocrizia mai departe. si maine dimineata imi adun puterile sa ma bucur.

si de fiecare data chiar ma bucur. poate, ca, pana la urma, chiar a fost.

sursa foto - Pinterest

doar fum

in vis, am trecut din nou pe acolo, aproape de locul din visul de anul trecut. tu trecusesi pe acolo doar cu cateva minute inainte. ramasese o urma de fum.

am coborat in groapa singura, dar in siguranta. am urcat din nou spre suprafata. stiam ca ai mers spre statia de autobuz. inca mai era un pic de fum dincolo de gardul parcului. prezenta ta, inca necontaminata de absenta ta. 

așșșșșaaaah....

de pe pereți se scurg picaturi fierbinți, de pe corpuri se scurg picături fierbinți, pe pietrele încinse gheața troznește, din mâinile zeilor se răspândesc flăcări.

zeii au și ei trupuri umede și încinse și învârtesc cu măsiestrie bucăți mari de aer fierbinte pe care le aruncă spre noi. noi zâmbim și primim valurile, vânturile, admirăm trupurile și răsucirile lor, ascultăm troznetul bulgărilor de gheață și ne înfiorăm.

e o lume pe care corpurile noastre umede încearcă să o stabilizeze, dar mințile noastre înfierbântate se apără și atunci mergem să turnăm apă rece pe noi, să lăsăm aerul rece să ne învăluie și să ne bucurăm că putem trăi în spațiile dintre bucățile de aer, apă, gheață și foc.