Locul

Când intru în orice cameră din casa aceea, mă duc la fereastră. Desigur, casa nu e întotdeauna aceeași, s-au mutat de mai multe ori. Dar în toate casele care sunt casa aceea aerul s-a topit treptat în jurul obiectelor până când au arătat la fel. Desigur, și peisajul de afară e altul... sau poate că nu, și de fapt nu are importanță, pentru că mie mi se pare că afară e la fel. E ceva stabil în interioarele și exterioarele acelei case / acelor case. Și cred că ar putea fi ferestrele, ca niște portaluri care stabilizează prezența mea acolo înnodând lumile. Mă sprijin de pervaz iar diferitele mele ipostaze se sprijină unele de altele și se întrepătrund, pâlpâind în jurul unui sâmbure. Mă uit la sâmburele acela din mine și mi-l urc între dinți ca pe o inimă din care cuvintele ar urma să se risipească printre buze. Sau să se scurgă, dacă dinții ar apăsa mai tare.