Când zeii i-au dat / le-au dat lovitura de grație, cele două jumătăți / ființe s-au rostogolit mai întâi în confuzie și durere. Mișcarea nu semăna cu rotirea de până atunci. Orice contact cu pământul mai rupea câte puțin din marginile sângerânde. Când au fost în stare să vadă, întâi n-au văzut ce le-a rămas. Nu și-au recunoscut noua alcătuire ci doar și-au simțit acut lipsa, lipsurile. Apoi au dat de margini neregulate acolo unde înainte era netezime și au înțeles câte ceva despre gol și plin, despre ascuțișuri si știrbituri. Atingându-și marginile, durerea s-a modulat în sunete, căutînd să exprime nevoia, dorința, dorul. Pipăindu-și trupurile incomplete și imprfecte, au început să privească în jur, căutând.
În jurul lor, ființe imperfecte, asemenea lor, căutând și ele. Au început
să se rotească unele în jurul celorlalte, în cercuri mai largi sau mai strânse,
arătându-și sau ascunzându-și părțile complementare, dorindu-și să cunoască,
sperând să se recunoască. Unele dansau, altele se împiedicau... Lovindu-se
unele de altele au început să-și pipăie reciproc marginile, căutând
potrivirile. Colțurile semănau, dar porivirea era dureroasă. Înțelegerea venea
cu greu: cu răni asemănătoare puteau privi în aceeași direcție, dar fiecare își
vedea propriile colțuri și vedea la celălalt doar golurile. Care, deși
asemănătoare, nu se puteau completa. Ah, cum de o ființă atât de asemănătoare
să aducă atâta suferință?
Uneori, părțile se potriveau parțial. Ce bucurie, ce speranță, ce iluzie a
unității! Experențele comune păreau amintiri ale unui trecut comun, colțurile
și golurile își linișteau treptat marginile vibrânde. Pentru o vreme, pluteau
împreună. Și totuși mai rămâneau goluri și fragilități - de ambele părți - care
strigau după atingere sau strigau de durere atunci când erau atinse. Să nu fi
fost oare perechea perfectă? Sau în perioada de
căutare, din jumătățile inițiale s-au mai pierdut fragmente? Oricum,
prin spațiile goale bătea vântul, se scurgea timpul și zburau iluzii. Oare cum
ar fi fost jumătatea care să completeze locul acela? Ah, chiar locul acela? Cîntecul
ajungea geamăt, liniștea nesomn, iar rotirea rostogolire. Și se mai rupea câte
ceva. Dacă cele două jumătăți ajungeau să se despartă, niciuna dintre ele nu
mai avea marginile de la început. Și asta era derutant, pentru că noile căutări
ar fi putut deveni și mai oarbe decât primele... iar noile potriviri ar fi
adăugat noi goluri...
Uneori, câte o ființă se oprea din rotație și se privea mai mult. Poate că
propriile margini aveau un model pe care nu-l regăsise la nicio altă ființă. Sau
poate că modelul nu semăna cu ceea ce căutau ceilalți. Poate că loviturile
primite îi împiedicau dansul. Poate că obosise și acum doar îi privea pe
ceilalți atingându-se și rănindu-se. Și cu cioburile din jur a început să adune
și să (se) completeze, să se șlefuiască... Mai presus de completare își dorea
să se rotească din nou, și asta redevenea posibil pe măsură ce marginile
deveneau din ce în ce mai netede.
Uneori, câte o parte zburătoare se lipește și de ei, completându-i intens
pe zonele rămase neșlefuite, care-și murmurau încă, intens și necontrolat chemarea.
De aici alegerea e mai grea: să se / să o desprindă, pentru a-și continua individual
șlefuirea? Să o păstreze, continuând să se perfecționeze, ajutând în același
timp cealaltă parte să evolueze alături de sine, întârziindu-și rotirea? Să-și
lărgească spațiul în jur, arătând și celorlalți secretele șlefuirii? Și oh,
încă o ființă, și încă una care se prind... nuuuuuu!
Ceva mai rar, două ființe cu marginile netezite se întâlnesc și se studiază
reciproc. În spatele lor, la distanță dar încă vizibile, șirul de imperfecțiuni depășite, roiul de
ființe care strigă după ajutor și caută să se agațe de ceva. Sigur, ei nu mai
au nevoie unul de celălalt pentru a se putea roti. Aparent, nu mai au nevoie
nici de completare. Sau, cel puțin, așa le place să creadă. Și totuși,
privirile lor mai au de ce se agăța, atunci când se îndreaptă una spre
cealaltă. Își zâmbesc. Par să-și vadă și să-și recunoască reciproc truda și bucuria.
Ar putea să vorbească despre asta... și uneori o fac. În locul unde s-au
întâlnit, vor rămâne cercuri pe pământ, frumos desenate. Iar cei care-i urmau
se pot opri acolo să danseze, exersând șlefuirea, câte unul sau câte doi.
later edit: dupa ce am scris asta, am aflat ca cercetatorii britanici au mai descoperit si varianta in care doua fiinte imperfecte se apropie si se accepta asa cum sunt si lucreaza impreuna pentru a le fi mai bine, trecand cu bunatate si umor peste inevitabilele intepaturi produse de colturile lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu