The river is flowing...

mi-am petrecut o buna parte din weekend pe podul raului care curge spre Nord, dinspre viitor spre trecut, aducandu-mi amintiri din viitor si trimitand trecutul la locul lui, in trecut. si s-a dus vesel si cantand, si viitorul l-a urmat.

si am ramas doar eu pe pod, si cateva pietre. fara timp. si apoi am strans pietrele si am plecat si eu.

raul curge in continuare, iar podul a ramas la locul lui, intre trecut si viitor, marcand momentul prezent.

schimbare si transformare

din schimbare te mai poti intoarce, daca vrei. dupa diverse ture in jurul cozii, cand crezi ca ti-ai regasit capul.
iti reiei vechile fetze si masti, vechile haine din dulap - cele care inca te mai incap.
transformarea e ireversibila.
si de neevitat. cat de dorita ar fi fost, cand se petrece si te ia pe sus, te simti descoperit, dezbracat. lumea arata altfel. vechile margini nu te mai incap, si nici oglinzile. si oricum se clatina.
lumea e alta si tu la fel. si majoritatea relatiilor.
mi-e un pic dor de vechea mea identitate dar si mai dor mi-e de cea noua.
cand noua viata va ajunge la un anumit nivel de stabilitate o sa mi se para ca a fost simplu. nu se petrece in 21 de zile si nici intr-un alt interval previzibil. timpul mitic nu are echivalent exact in timpul comun. clipe-lumina, clipe-curcubeu...

Vorbe despre viaţă. Momentele acelea.

Când cineva vorbeşte despre viaţă, de cele mai multe ori o descrie prin intensitate. Sau nivel de frecvenţă. De fapt, din toată viaţa, vorbeşte despre momentele acelea speciale în care s-a simţit conştient, a luat o decizie, a acţionat diferit sau a sărbătorit ceva – un sfârşit sau un început.
Deci, din toate momentele vieţii, cele mai importante au fost cele în care cursul a deviat, filonul a izbucnit la suprafaţă, fluxul a inundat ţărmurile sub influenţa unei alte stele, cutremurul a rupt nişte limite iar lava fierbinte a netezit colţurile stâncilor.
Momente în care am avut acces, fie şi pentru câteva clipe la portalul prin care Eul privea către Sine.
Momente în care am înţeles sensurile multiple şi sensul unic. Paradoxal, cu privirea simultan spre interior şi în sus, potrivind diamantul cu vârful către Soare.
Apoi, a apărut norul şi am intrat din nou sub incidenţa legilor fizicii şi a legilor sociale. Am redevenit prea grei pentru a călători pe rază. Portalul s-a închis, fluxul s-a retras, lava s-a solidificat.
Ne-am promis că data viitoare ne vom apropia mai mult de viteza luminii. Cu un pas.

Simplitate

Pentru a înţelege, trebuie să ajungem la esenţă.
La esenţă, în nici un caz dincolo de ea. O moleculă e cel mai simplu ansamblu care păstrează calităţile întregului; redusă la atomi, informaţia a dispărut. Un cuvânt redus la literele care-l compun îşi pierde sensul. O relaţie între oameni e formată din oameni, gândurile şi emoţiile care îi leagă. Dacă emoţiile dispar, relaţia în sine a dispărut.
Legăturile chimice, fizice, semantice, emoţionale dau sensul; ele transformă un grup de elemente oarecare într-un sistem cu structură unică.
Nu vom înţelege niciodată un cuvânt după ce l-am analizat, o relaţie interumană după ce legăturile au fost rupte sau fluxul după ce ne-am urcat pe porţiunea cea mai uscată a malului.
Simplitatea nu se află la un capăt, ci într-un punct de echilibru, instabil şi efemer de pe drum. Şi, oricum, am pus prea multe cuvinte pe lângă. Cică pentru sprijin ...

iluzia

inapoi din acasa

sursa imagine

cand m-am intors, atarnam in gura jaguarului ca si cum as fi fost unul din puii sai. ma tinea cu multa grija, dar asta am inteles abia dupa ce mi-am domolit spaima ca as fi putut fi mancata. de jaguar, de jungla, de intuneric, de marele nimic, cel care ar fi putut sa-mi deschida nasturii de tot. si iti multumesc tie, dragoste, ca mi i-ai inchis bine-bine la loc.

intre timp, pe piele imi infloreau umed petale roz de trandafiri uscati, inmuiati de ploaie. prin buzunare imi incolteau boabe de porumb si pietre colorate, ma impiedicam de crengi uscate care imi torceau fuioarele de vata de zahar de pe piele si imi trimiteam stramosii la locurile lor dupa ce dansaseram impreuna la petrecerea dintre doua lumi. da, chiar in seara in care in care a nins printre flori pana cand am facut focul sa oprim ninsoarea nemaipomenita. si am iubit si focul si zapada pentru ca ne-am pus in ele dorurile si ne-am luat din ele darurile.

n-as sti sa va spun altfel despre ce si cum a fost. nu sunt metafore, ci descrieri simple ale spatiului dintre realitati, atunci cand corpul meu, corpurile mele faceau puntea.

nefiind obisnuita cu conditia de arc, m-am intors pentru o vreme in realitatea ordinara. multumesc, mama jaguar, lasa-ma pe pamant. ma voi intoarce.

pom ducandu-si crucea

grija samburelui de lumina

bate vantul si stinge lumanarile.
le apropiem unele de altele, atingand mainile, rugand, multumind.
ne adapostim pe langa colturile bisericii, intre privirile pictate ale sfintilor.
o batrana isi adaposteste lumanarea in jacheta. de departe, lumina pare ca ii iese direct din inima.
faptul de a avea grija de samburele de lumina ne face trecerile noastre unii pe langa altii un pic mai intense, mai atente. flacara e atat de usor de stins... uneori nici atentia si nici credinta si nici speranta si nici dragostea nu ajung. nici cantecul. e nevoie de flacara celuilalat. trebuie doar sa intinzi mana si credinta, speranta si dragostea se aprind din nou. pana la urmatoarea rafala de vant.
sfintii stiu, au trecut si ei prin asta.

necuvinte colorate

in ultima vreme cuvintele nu prea mi-au mai fost la indemana. dar am descoperit ca simpla mazgalire a hartiei are efecte asemanatoare scrisului.
ceea ce nu s-ar putea spune despre tastarea aleatorie, asa, ca joc al degetelor.
e vorba de acelasi efort de a scoate ceva la lumina.
am redescoperit placerea de a desena, fara scop artistic, ci doar expresiv.
a lasa urme, ca dupa iesirea din apa, ca dupa ce mananci fructe, ca dupa ce stergi ouale proaspat insangerate, cu sangele intregului curcubeu.
m-au inspirat si unele ca asta. mi-ar fi mai greu sa fac asa ceva pe blog :)

la fereastra

in fata ferestrei mele e singurul copac de pe strada ramas neinfrunzit pana acum. o singura ramura da semne de muguri. nu il grabesc, incerc sa ii respect ritmul. in schimb e plin de fructe zburatoare: vrabii, pitigoi, mierloi, cate o cotofana, cate o cioara. semne bune.

prea mult negru...

...zice buna mea prietena, masina de spalat, cea care imi rezolva multe din treburile murdare.

are dreptate, are parte mult mai des de rufe inchise la culoare. privesc spre fereastra vrand sa dau vina pe vremea de afara, inca rece, inca trista. ntzz. nu o pacalesc. stie si ea ce e aia fereastra, desi a ei e mai degraba hublou cu peisaj de furtuna. vrea si ea alb si galben si roz, si verde, si albastru deschis.

promit sa ma gandesc la asta.

invitatie la meditatie :)

pe malul apei, asezat comod pe o piatra calda, pazit de o pisica de piatra la fel de calda...

in ochiul tau, ma vad pe mine

sursa imagine

a devenit un gest atat de rar privitul in ochii celuilalt, atat de incarcat de teribile semnificatii ale vietii si mortii, fortei si vulnerabilitatii, dragostei si violentei, incat ne ferim.

ne ferim sa cautam privirea celuilalt, sa ne lasam prinsi de ea.

e visul si spaima patrunderii in intimitate, e oroarea de a nu fi prins cu sufletul in pielea goala.

astfel incat, cand doua fiinte constiente se privesc ochi in ochi, niciuna nu are de fapt acces la cealalta. ci fiecare priveste, ca intr-o oglinda, propria imagine. si se bucura sau se sperie de asemanarea intrezarita.

caci ne multumim sa ne credem asemanatori, si nu indraznim sa ne (re)gasim identitatea. propria identitate, nu prin proiectie, ci prin (re)cunoastere. si recunostinta.

discretie de echinox

cica a venit primavara. azi-noapte, un pic dupa miezul noptii.
ma tem ca inca sta la usa, vanturile tot mai matura casa. tot nepregatiti suntem.
eu as lasa-o si asa, sa creasca iarba si peste cele inca nematurate.
vreau frunze, vreau oxigen natural. cat se mai poate.

in cautarea chipului fericit

sursa imagine

Mi-am uitat chipul. Acesta pe care îl am acum nu e neapărat al meu, deşi îl port de multă vreme. L-am acceptat şi mă obişnuiesc continuu cu el, şi totuşi nu suficient cât să mă recunosc. Desigur, de-a lungul vieţii s-a mai schimbat. Şi la fiecare schimbare speram ca de data asta să îl regăsesc...
Uneori, în oglindă sau în ochii cuiva, mi se pare că îmi zăresc pentru o fracţiune de secundă vechiul chip. Cel de dinainte. În oglindă, imaginea luminoasă apare rar şi dispare repede. În ochii altuia... ei, aici depinde de multe...
Mi se întâmplă uneori să rătăcesc printre oameni căutând îndelung, şi să rămân cu privirea pironită în alţi ochi, rugându-mă şi rugându-i să nu-şi retragă prea repede privirea, să nu rupă prea repede contactul fragil. Nu înainte de a vedea... nu înainte ca pe retina mea să se aşeze strat după strat, imagini din chipul meu cel adevărat.
Au fost şi oameni-clipe când am primit mai mult decât am cerut. Alături de priviri, sau în locul lor am primit atingeri. Urme de degete pe obraz, urmărind contururi real-imaginare, degete care îmi inlăturau şi îmi adăugau strat după strat, modelându-mă intru speranţă. În clipa, caldă încă, în care mângâierile s-au oprit, am deschis ochii şi m-am privit în oglindă. Şi oh, chipul pe care l-am văzut atunci...