inapoi din acasa

sursa imagine

cand m-am intors, atarnam in gura jaguarului ca si cum as fi fost unul din puii sai. ma tinea cu multa grija, dar asta am inteles abia dupa ce mi-am domolit spaima ca as fi putut fi mancata. de jaguar, de jungla, de intuneric, de marele nimic, cel care ar fi putut sa-mi deschida nasturii de tot. si iti multumesc tie, dragoste, ca mi i-ai inchis bine-bine la loc.

intre timp, pe piele imi infloreau umed petale roz de trandafiri uscati, inmuiati de ploaie. prin buzunare imi incolteau boabe de porumb si pietre colorate, ma impiedicam de crengi uscate care imi torceau fuioarele de vata de zahar de pe piele si imi trimiteam stramosii la locurile lor dupa ce dansaseram impreuna la petrecerea dintre doua lumi. da, chiar in seara in care in care a nins printre flori pana cand am facut focul sa oprim ninsoarea nemaipomenita. si am iubit si focul si zapada pentru ca ne-am pus in ele dorurile si ne-am luat din ele darurile.

n-as sti sa va spun altfel despre ce si cum a fost. nu sunt metafore, ci descrieri simple ale spatiului dintre realitati, atunci cand corpul meu, corpurile mele faceau puntea.

nefiind obisnuita cu conditia de arc, m-am intors pentru o vreme in realitatea ordinara. multumesc, mama jaguar, lasa-ma pe pamant. ma voi intoarce.

pom ducandu-si crucea

grija samburelui de lumina

bate vantul si stinge lumanarile.
le apropiem unele de altele, atingand mainile, rugand, multumind.
ne adapostim pe langa colturile bisericii, intre privirile pictate ale sfintilor.
o batrana isi adaposteste lumanarea in jacheta. de departe, lumina pare ca ii iese direct din inima.
faptul de a avea grija de samburele de lumina ne face trecerile noastre unii pe langa altii un pic mai intense, mai atente. flacara e atat de usor de stins... uneori nici atentia si nici credinta si nici speranta si nici dragostea nu ajung. nici cantecul. e nevoie de flacara celuilalat. trebuie doar sa intinzi mana si credinta, speranta si dragostea se aprind din nou. pana la urmatoarea rafala de vant.
sfintii stiu, au trecut si ei prin asta.

necuvinte colorate

in ultima vreme cuvintele nu prea mi-au mai fost la indemana. dar am descoperit ca simpla mazgalire a hartiei are efecte asemanatoare scrisului.
ceea ce nu s-ar putea spune despre tastarea aleatorie, asa, ca joc al degetelor.
e vorba de acelasi efort de a scoate ceva la lumina.
am redescoperit placerea de a desena, fara scop artistic, ci doar expresiv.
a lasa urme, ca dupa iesirea din apa, ca dupa ce mananci fructe, ca dupa ce stergi ouale proaspat insangerate, cu sangele intregului curcubeu.
m-au inspirat si unele ca asta. mi-ar fi mai greu sa fac asa ceva pe blog :)

la fereastra

in fata ferestrei mele e singurul copac de pe strada ramas neinfrunzit pana acum. o singura ramura da semne de muguri. nu il grabesc, incerc sa ii respect ritmul. in schimb e plin de fructe zburatoare: vrabii, pitigoi, mierloi, cate o cotofana, cate o cioara. semne bune.

prea mult negru...

...zice buna mea prietena, masina de spalat, cea care imi rezolva multe din treburile murdare.

are dreptate, are parte mult mai des de rufe inchise la culoare. privesc spre fereastra vrand sa dau vina pe vremea de afara, inca rece, inca trista. ntzz. nu o pacalesc. stie si ea ce e aia fereastra, desi a ei e mai degraba hublou cu peisaj de furtuna. vrea si ea alb si galben si roz, si verde, si albastru deschis.

promit sa ma gandesc la asta.

invitatie la meditatie :)

pe malul apei, asezat comod pe o piatra calda, pazit de o pisica de piatra la fel de calda...

in ochiul tau, ma vad pe mine

sursa imagine

a devenit un gest atat de rar privitul in ochii celuilalt, atat de incarcat de teribile semnificatii ale vietii si mortii, fortei si vulnerabilitatii, dragostei si violentei, incat ne ferim.

ne ferim sa cautam privirea celuilalt, sa ne lasam prinsi de ea.

e visul si spaima patrunderii in intimitate, e oroarea de a nu fi prins cu sufletul in pielea goala.

astfel incat, cand doua fiinte constiente se privesc ochi in ochi, niciuna nu are de fapt acces la cealalta. ci fiecare priveste, ca intr-o oglinda, propria imagine. si se bucura sau se sperie de asemanarea intrezarita.

caci ne multumim sa ne credem asemanatori, si nu indraznim sa ne (re)gasim identitatea. propria identitate, nu prin proiectie, ci prin (re)cunoastere. si recunostinta.

discretie de echinox

cica a venit primavara. azi-noapte, un pic dupa miezul noptii.
ma tem ca inca sta la usa, vanturile tot mai matura casa. tot nepregatiti suntem.
eu as lasa-o si asa, sa creasca iarba si peste cele inca nematurate.
vreau frunze, vreau oxigen natural. cat se mai poate.

in cautarea chipului fericit

sursa imagine

Mi-am uitat chipul. Acesta pe care îl am acum nu e neapărat al meu, deşi îl port de multă vreme. L-am acceptat şi mă obişnuiesc continuu cu el, şi totuşi nu suficient cât să mă recunosc. Desigur, de-a lungul vieţii s-a mai schimbat. Şi la fiecare schimbare speram ca de data asta să îl regăsesc...
Uneori, în oglindă sau în ochii cuiva, mi se pare că îmi zăresc pentru o fracţiune de secundă vechiul chip. Cel de dinainte. În oglindă, imaginea luminoasă apare rar şi dispare repede. În ochii altuia... ei, aici depinde de multe...
Mi se întâmplă uneori să rătăcesc printre oameni căutând îndelung, şi să rămân cu privirea pironită în alţi ochi, rugându-mă şi rugându-i să nu-şi retragă prea repede privirea, să nu rupă prea repede contactul fragil. Nu înainte de a vedea... nu înainte ca pe retina mea să se aşeze strat după strat, imagini din chipul meu cel adevărat.
Au fost şi oameni-clipe când am primit mai mult decât am cerut. Alături de priviri, sau în locul lor am primit atingeri. Urme de degete pe obraz, urmărind contururi real-imaginare, degete care îmi inlăturau şi îmi adăugau strat după strat, modelându-mă intru speranţă. În clipa, caldă încă, în care mângâierile s-au oprit, am deschis ochii şi m-am privit în oglindă. Şi oh, chipul pe care l-am văzut atunci...

usi, porti, ferestre...

imagine: Juni Mond, Windows, fotocommunity.

si noi intre ele, prin ele, dincolo de ele, trecand de limite, de granite, depasindu-le.

cuvinte magice de deschidere, de inchidere, de trecere, de intrecere.

emotii cheie care te fac sa ingheti inaintea lor sau sa zbori prin ele.

bucurii ale atingerii, ale privirii de aceeasi parte, de toate partile.

zboruri, aruncari, trantiri, inchideri gingase, care mangaie aerul de langa noi sau ne trec adanc prin carne.

niste trepte din cand in cand, unele in sus, unele in jos... sau aceleasi, in spirala, in lipsa, in loc de.

drumuri intre ele, sprijin de tocul lor.

durerea trecerii de unele prea stramte sau ramase mici. reintoarcere, cautarea lor prin zidul pe jumatate daramat.

si privrea plina de iubire, de dorinta, de speranta catre un vesnic dincolo.

.

,,Suferinta este uneori inevitabila, si atunci cand trebuie sa suferim, putem accepta acest lucru, cu compasiune. Optzeci si patru de mii de usi se deschid catre adevarul inter-fiintarii, si suferinta este una dintre acestea. Dar exista si alte usi, printre care bucuria si iubirea-bunatate."

Thich Nhat Hanh, in prefata cartii ,,Fructele intunericului" de Joan Hailfax

observator :)

prima baba

prima baba, de 1 Martie. zapacita, abia smulsa din bratele inghetate ale lui mos Februarie, cautandu-le din priviri pe celelalte, ca stia ea cumva ca ar fi 9 sau 12 cu toatele. care aveau de urcat undeva, in primavara, pe muntele pe care s-ar face din nou tinere, primavaratice. inca nu-s, nici muntele.

cu primul cojoc pus pe dos, din care ies inca fulgii. cu mintea ravasita, din care ies ganduri si cuvinte aiurea.

cu snururi alb-rosii si tinichele marunte atarnate de ele, de care se impiedica.

o nebunie blanda, cu urme de speranta.

primavara, unde esti?

fire de iarba

am nevoie de fire de iarba proaspete pentru cusut gaurile lumi.

eventual si de petale de flori pentru locurile unde tesatura veche nu mai ajunge de la o margine la alta. si de o pisica, sa sperie soriceii care imi rod in continuare marginile.

si de o ramurica de alun, la capatul caruia sa insir atzele de iarba...

si de un cantec, sa-mi tina ritmul egal, si rabdarea aproape. multe-mi mai trebuie...

pentru ca e mult mai simplu sa arunc tesatura veche... doar ca prin gaurile ei se zareste doar vidul cosmic...

in lumea larga

sursa imagine

cand pleci in lume, sau pleci din lume nu faci decat sa strapungi membrana subtire pe care o credeai capabila sa separe eul de lume, lumea de nelume, eul de non-eu, oul de sfera, pielea de pamant.

e o durere de o clipa, apoi iti dai seama ca o data ce ai plecat, in timpul non-liniar, ai si ajuns.

cand ai inteles primul pas, restul sunt doar pasi ai dansului. iar dansul reuneste eul, lumea, pielea de piele, cerul de pamant. rotund, in spire din ce in ce mai largi.

cu toata dragostea, femeii care naste toate animalele... intru amintirea faptului ca e stapana lumii :)