surpriza

am pus pe fundul paharului o lingurita de miere.

am adaugat o tinctura de plante, apoi am umplut paharul cu apa.

am pus paharul pe masa si m-am asezat in fatza ecranului sa citesc. de cateva zile citesc povesti despre diamante. in mod surprinzator pentru mine, multe din ele sunt facute din lacrimi cristalizate.

beau din cand in cand cate o gura din pahar.

dupa ultima poveste raman multa vreme cu gandul acolo...

cand ma intorc, gustul e diferit: uitasem sa amestec mierea si ma astepta toata.

nici nu-mi dadusem sema pana atunci ca era amar lichidul pe care l-am baut.

cicatrice surazatoare

cerdeseara

in visul de azi am ucis...

alerg prin padure, cu picioarele innodate in ierburi uscate. mi le descurc si alerg in continuare. copacii ma impiedica aruncandu-mi ramurile in fata, peste fata. o ramura subtire ma plesneste mai viu, iar eu alerg mai departe cu gustul sarat pe buze.

mi se parea ca sunt urmarita, dar nu e asa. am fost urmarita pana cand frica mi s-a transformat in furie, si am pornit eu pe urmele umbrei care ma secatuia.

o prind si o privesc in ochii goi si uscati. ridica mana subtire ca o creanga cu gheare, sa ma loveasca. dar nu mai apuca. nu stiu cum am sfaramat-o. rasuflu greu, dar nu e efortul luptei, ci doar alergarea. zace la pamant ca un trunchi de copac uscat, cu crengile rasucite in aer. cu rasuflarea inca fierbinte ii dau foc, dorind sa scap de imaginea crengilor rasucite. nu arde de tot. poate ca suflul indreptat spre ea n-a fost destul. ingrop restul, dorindu-mi ca iarba sa creasca intr-o clipa, ca si cum nimic n-ar fi fost... nu, urmele focului nu dispar atat de usor. iar pamantul e inca inflamat.

pe masura ce respiratia se linisteste, in locul fricii sau al furiei apare tristetea... stiu ca undeva, candva, peste cateva sute de ani as fi imbratisat si iubit acea parte uscata din mine. acum doar am ucis-o, iar tristetea ma va insoti intr-un fel sau altul de-a lungul timpului si spatiului.

o accept, cu o usoara vinovatie. candva, ma voi intoarce pentru a-i onora intr-un fel sau altul trecerea prin mine. macar cu compasiune, daca nu cu dragoste.

.

m-am trezit cu chipul drag zambind deasupra mea, si cu usurarea de a sti ca in timp ce dormeam o mana buna mi-a netezit zvacnirile cosmarului, mi-a retezat ierburile care ma tineau pe loc, mi-a aprins si stins cu blandete focul, si mi-a sters cu lumina urmele si umbrele de pe fata.

si m-a mosit in inca o renastere...

frumusetea ca forta

,, ...intelegea ca frumusetea, ca prima insusire are dreptul la orice, ca nici o alta insusire nu-i da omului atatea drepturi, fiindca nimic altceva al lui nu raspandeste atata bucurie, impacare si lumina. Frumusetii nu trebuie si nu poate sa i se impotriveasca nimeni."

Radu Tudoran - Fiul Risipitor

.

,,Cand apreciezi frumusetea si unicitatea lucrurilor, (...) atunci primesti energie. Cand ajungi la un nivel la care simti iubire, atunci poti sa trimiti energie inapoi, dupa cum doresti."

James Redfield - Profetiile de la Celestine

.

sa ne rugam impreuna...

.

reveniri si rataciri

pe aici am mai fost. drumuri dragi. nu era acelasi aer, nici aceeasi iarba, si nici eu aceeasi. doar pamantul.

ne intoarcem pana cand intelegem ce vrea sa ne spuna locul. in acelasi si in acelasi loc, pana cand dorinta din centrul pamantului sau din fundul sacului sufletului ajunge pe buze. si de pe buze in palme, si inapoi, desenata pe pamant. pamantul o soarbe si zambeste si mai scoate niste cald, niste umed, niste iarba, niste visine. ma intreaba: ,,asta vrei?"

o parte din mine zice ca da.

o alta parte zambeste cu un rest de voce si parc-ar mai cere. si ma intorc inca si inca o data, pana cand suflul imi iese pe buze. nu pot sa spun, dar scriu. cu palmele si rasuflarea imi incalzesc scrisul, sa-l obisnuiesc cu focul. pentru ca asta-l asteapta. bucata de hartie arsa se rasuceste in spasme luminoase, alaturi de alte dorinte arzatoare. acum pot sa spun, pot sa cer, pot sa pamant...

ma intind si ma lipesc de pamant. imbratiseaza-ma, te rog, ii spun, tine-ma bine sa nu cad. sa ma simt acasa. acasa e locul in care esti imbratisat. inca nu ma intorc de tot, inca mi-e teama de moarte. inca nu vad peste tot lumina. doar flashuri, in bratele catre care ma intind.

si pentru ca plouase putin mai inainte...

fantasme de vacanta perfecta

va invit sa cititi un serial numit ,,In cautarea spa-ului perfect", poveste si imagini: Bradut Florescu, Amazing Race.
primele sase episoade.
n-am sa fac glume de genul ,,daca nu v-ati ales inca destinatia de vacanta, inca mai puteti alege". dar daca o luati in serios, de ce nu... daca un om poate, e posibil.
stii bine ca daca iti doresti ceva foarte mult, sunt doar trei pasi simpli: 1. sa-ti definesti clar obiectivul. 2. sa stii exact cat costa. 3. sa platesti pretul. simplu, nu? de-aia nu e pentru mine coachingul. daca eram si eu un coach ca toti ceilalti, ma grabeam sa va scot ochii cu aceste 1,2,3 puncte geniale. asa, prefer sa-mi inseninez dimineata si sa va ispitesc si pe voi cu:
unu
doi
trei
patru
cinci
sase
eu inca nu m-am decis pe care il prefer... cred ca prefer sa le incerc pe toate... deocamdata in imaginatie :)

iulie

diferenta dintre iunie si iulie e ca cea dintre cirese si visine...
imi plac ciresele, dar visinele le iubesc pur si simplu... asta nu ma impiedica sa le mananc.

cate doi, poate mai multi...

destul de des imi atrag atentia in lista de articole de pe blogurile pe care le citesc perechi de titluri, de teme, de idei. cel putin cate doua persoane isi gasesc sa scrie despre acelasi lucru, sau despre lucruri diferite cu aceleasi cuvinte. da, multa lume vorbeste despre dragoste, despre vara, despre ploaie... si da, era firesc sa pomeneasca azi despre ziua lui Antoine de Saint Exupery (110 ani) si banuiam cine ar fi persoanele care se vor bucura de aniversare. deci era o sicronicitate asteptata si probabila. dar despre pescuit?

intrucat cele minim doua persoane de regula nu se cunoasc intre ele, presupun cumva, in orgoliul meu inca mare, ca e vorba de mesaje pentru mine. chestii zise de minim doo ori, ca sa pricep.

oricum, cum din motive etice nu pescuiesc, traduc mesajul in ,,aer de vacanta".

.

azi, despre muzici neauzite si care ne conduc in interior, pe drumul catre... de data asta mesajul e mai clar, se leaga mai precis de ale mele :)

ok, am sa-mi caut muzica pentru drum. de-alea oarecum auzite, dar care seamana cu cele neauzite :)

.

azi, pisici :)

realitatea din mintea mea: aeroport = ploaie

exista cel putin atatea lumi cat minti sa o reflecte. asta, excluzand personalitatile multiple si creatorii de SF, ceea ce mai adauga un numar considerabil....

lumi imaginare, uneori rudimentare, limitate. insule construite ca din plastilina, betisoare si jucarii, cu etichete pe care scrie cate-o explicatie cu o logica de benzi desenate, si care dispar in momentul in care ne focalizam atentia pe altceva.

ok, sa va citesc o eticheta, sa pricepeti.

pe una scrie: aeroport, ploaie. aseara stateam la o masa, in fata unui mare perete de sticla care dadea spre o suprafata vasta si uda. ploua, iar pentru o clipa m-am gandit ca mi-ar fi greu daca as fi avion si as vrea sa aterizez acolo (Cora Lujerului, pentru cine stie locul si vrea sa-i puna o eticheta personala). de ce? pentru ca in mintea mea, in aeroport intotdeauna ploua. stiu eu dintr-un film vazut cand eram mica. nu conteaza ca am vazut dupa si alte filme, nu conteaza ca am vazut si ,,real" astfel de locuri. si cu un minim efort mi le pot imagina si cu soare, lapovita si ninsoare. eticheta nu se lipeste.

cand m-am prins de asta, am inceput sa verific si etichetele altor lumi, cu asocieri la fel de (i)logice. m-am amuzat putin si am ajuns la urmatoarele concluzii:

- realitatea e cu atat mai greu de schimbat cu cat eticheta e pusa mai devreme. ma gandesc ca unc copil care invata alfabetul jucandu-se cu litere mari si rosii va ajunge sa vada rosu ori de cate ori citeste sau scrie ceva, indiferent de cantitatea de semne negre de pe hartia alba sau ecranul alb inghitite in restul vietii;

- rescrierea etichetei nu e tot una cu schimbarea realitatii; e primul pas. nu e suficient sa spui ,,ce cald, ce bine eeeee, ce cald, ce bine eeee" sau ,,sunt bogat, frumos, destept si puternic", mai tre sa faci si ceva concret mai departe, mai framanti plastilina un pic...

- plastilina e usor de framantat daca nu e uscata, sau arsa. da tre sa ai o reprezentare clara a noii forme, si un pic de simt al culorii, altfel poa sa iasa ceva urat. vointa de schimbare nu compenseaza simtul estetic. daca ai doar un carnat moale de plastilina intre degete nu ai terminat.

.

momentan imi dau seama de aberatii si as fi tentata sa inchid comentariile... da daca voiam sa citesc doar eu, sau sa ma dau mare, nu scriam prostii pe blog...

niste clipe de fericire

pentru ca s-ar putea sa le uit daca nu le scriu undeva. asa ca le scriu aici.

pentru ca am constatat ca desi imi amintesc cu usurinta clipele fericite impartasite oarecum constient cu alte persoane, pot sa le uit destul de usor pe cele fara martori. sau traite alaturi de martori care n-aveau habar ce-mi trece mie prin cap sau prin inima.

ciudat ca le uit, dar asta e...

.

o astfel de clipa e dintr-o sala de curs cam intunecata si friguroasa in care nu eram nici profesor, nici cursant. ci martor, scaldandu-ma in emotia care curgea intre cei de acolo. am iesit apoi si am vazut zapada bogata si stralucitoare de inceput de an. si m-am simtit recunoscatoare ca pot sa vad si sa simt asta.

acum, intorcandu-ma cu mintea acolo, imaginea devine oarecum neclara. cineva, candva, imi spunea ca inconstientul pastreaza amintirile in copie dubla. n-am inteles atunci ce a vrut sa spuna, iar cand l-am intrebat nu si-a amintit... dar de atunci sint mai constienta de faptul ca diferitele parti ale noastre pastreaza amintirile cumva separat, iar suprapunerea lor in momentele de reactualizare poate sa scoata la iveala imagini ciudate, ca in stereograme... cand, focalizand diferit privirea ies la suprafata minuni de care nu erai constient pana atunci...

.

deci asa, zapada, si recunostinta, si duiosie pentru emotia din sala de curs, si stralucire multa. si un fel de siguranta ca oamenii sunt buni, ca minunile persista si in spatiile gri dintre insulele lor luminoase. doar ca noi nu suntem capabili sa vedem decat niste varfuri acoperite adesea de o mare de banalitati...

.

o alta clipa e traita la inaltime... cand, dupa o alergare nebuna prin aeroporturi bantuite de teama norilor negri, urcasem, in sfarsit, intr-un avion care sa ne aduca acasa. apus de soare, ascensiune printre nori luminosi... mi-am lipit nasul de geam si pentru o vreme mi-am trait extazul doar printre norii aceia. incredibil de frumosi.

.

si o imagine de sambata asta, din drumul catre o manastire... seara, destul de tarziu, mergand cu un usor vant in fata pe un drum care serpuia printr-o mare de menta si fan cosit...

pentru ca amintirea asta e mai recenta, pot sa o privesc mai bine... atunci am devenit la un moment dat constienta ca sunt fericita. acum, nu mai am cum izola momentul acela si suprapun peste el tot drumul strabatut in flux...

.

nu vreau sa generalizez, sa zic ca mi-am identificat formula pentru fericire. dar ceva-ceva tot e.

o bucata de formula, generala si consacrata, e cea precizata de Mihaly Csikszentmihaly in ,,Starea de flux":

Excelenţa se atinge prin implicarea totală în activitate, şi nu prin fericire. Numai după ce sarcina a fost dusă la bun sfârşit şi avem răgaz să privim înapoi la ce am realizat suntem invadaţi de recunoştinţă pentru excelenţa acelei experienţe şi ne simţim fericiţi. Fericirea care urmează fluxului este făurită de noi înşine (spre deosebire de cea care apare experimentînd plăcerea pasivă) şi duce la o complexitate din ce în ce mai mare a conştiinţei.

ce voiam de fapt sa spun? ah, da. doar sa-mi scriu momentele, sa nu le uit... :))

de dragoste de vara :)

o inimioara cat un timbru, lipita de radacini. o frunza de tei, un sarut parfumat pe obrazul ud si fierbinte al verii. sub un tei cat o biserica. langa care, biserica insasi se adapostea si se bucura de umbra.

a fi altfel decat ceilalati

de ce? marile intrebari...

cum in ziua de azi raspunsul la marile intrebari e cautat pe net, am dat si eu o cautare care incepe a cu ,,de ce".

nu mai conteaza ce voiam (oricum, ulterior am gasit intr-o carte reala, de-aia de hartie), caci primele variante m-au facut sa ma gandesc la marile intrebari ale omului de azi. majoritatea de natura relationala. tradand dorinta de a se intelege pe sine sau de a-i intelege pe ceilalati. si, in acelasi timp si nedumerirea de a nu intelege...

puteti sa le vedeti marind poza sau pur si simplu intreband Google ,,de ce"...