cate doi, poate mai multi...

destul de des imi atrag atentia in lista de articole de pe blogurile pe care le citesc perechi de titluri, de teme, de idei. cel putin cate doua persoane isi gasesc sa scrie despre acelasi lucru, sau despre lucruri diferite cu aceleasi cuvinte. da, multa lume vorbeste despre dragoste, despre vara, despre ploaie... si da, era firesc sa pomeneasca azi despre ziua lui Antoine de Saint Exupery (110 ani) si banuiam cine ar fi persoanele care se vor bucura de aniversare. deci era o sicronicitate asteptata si probabila. dar despre pescuit?

intrucat cele minim doua persoane de regula nu se cunoasc intre ele, presupun cumva, in orgoliul meu inca mare, ca e vorba de mesaje pentru mine. chestii zise de minim doo ori, ca sa pricep.

oricum, cum din motive etice nu pescuiesc, traduc mesajul in ,,aer de vacanta".

.

azi, despre muzici neauzite si care ne conduc in interior, pe drumul catre... de data asta mesajul e mai clar, se leaga mai precis de ale mele :)

ok, am sa-mi caut muzica pentru drum. de-alea oarecum auzite, dar care seamana cu cele neauzite :)

.

azi, pisici :)

realitatea din mintea mea: aeroport = ploaie

exista cel putin atatea lumi cat minti sa o reflecte. asta, excluzand personalitatile multiple si creatorii de SF, ceea ce mai adauga un numar considerabil....

lumi imaginare, uneori rudimentare, limitate. insule construite ca din plastilina, betisoare si jucarii, cu etichete pe care scrie cate-o explicatie cu o logica de benzi desenate, si care dispar in momentul in care ne focalizam atentia pe altceva.

ok, sa va citesc o eticheta, sa pricepeti.

pe una scrie: aeroport, ploaie. aseara stateam la o masa, in fata unui mare perete de sticla care dadea spre o suprafata vasta si uda. ploua, iar pentru o clipa m-am gandit ca mi-ar fi greu daca as fi avion si as vrea sa aterizez acolo (Cora Lujerului, pentru cine stie locul si vrea sa-i puna o eticheta personala). de ce? pentru ca in mintea mea, in aeroport intotdeauna ploua. stiu eu dintr-un film vazut cand eram mica. nu conteaza ca am vazut dupa si alte filme, nu conteaza ca am vazut si ,,real" astfel de locuri. si cu un minim efort mi le pot imagina si cu soare, lapovita si ninsoare. eticheta nu se lipeste.

cand m-am prins de asta, am inceput sa verific si etichetele altor lumi, cu asocieri la fel de (i)logice. m-am amuzat putin si am ajuns la urmatoarele concluzii:

- realitatea e cu atat mai greu de schimbat cu cat eticheta e pusa mai devreme. ma gandesc ca unc copil care invata alfabetul jucandu-se cu litere mari si rosii va ajunge sa vada rosu ori de cate ori citeste sau scrie ceva, indiferent de cantitatea de semne negre de pe hartia alba sau ecranul alb inghitite in restul vietii;

- rescrierea etichetei nu e tot una cu schimbarea realitatii; e primul pas. nu e suficient sa spui ,,ce cald, ce bine eeeee, ce cald, ce bine eeee" sau ,,sunt bogat, frumos, destept si puternic", mai tre sa faci si ceva concret mai departe, mai framanti plastilina un pic...

- plastilina e usor de framantat daca nu e uscata, sau arsa. da tre sa ai o reprezentare clara a noii forme, si un pic de simt al culorii, altfel poa sa iasa ceva urat. vointa de schimbare nu compenseaza simtul estetic. daca ai doar un carnat moale de plastilina intre degete nu ai terminat.

.

momentan imi dau seama de aberatii si as fi tentata sa inchid comentariile... da daca voiam sa citesc doar eu, sau sa ma dau mare, nu scriam prostii pe blog...

niste clipe de fericire

pentru ca s-ar putea sa le uit daca nu le scriu undeva. asa ca le scriu aici.

pentru ca am constatat ca desi imi amintesc cu usurinta clipele fericite impartasite oarecum constient cu alte persoane, pot sa le uit destul de usor pe cele fara martori. sau traite alaturi de martori care n-aveau habar ce-mi trece mie prin cap sau prin inima.

ciudat ca le uit, dar asta e...

.

o astfel de clipa e dintr-o sala de curs cam intunecata si friguroasa in care nu eram nici profesor, nici cursant. ci martor, scaldandu-ma in emotia care curgea intre cei de acolo. am iesit apoi si am vazut zapada bogata si stralucitoare de inceput de an. si m-am simtit recunoscatoare ca pot sa vad si sa simt asta.

acum, intorcandu-ma cu mintea acolo, imaginea devine oarecum neclara. cineva, candva, imi spunea ca inconstientul pastreaza amintirile in copie dubla. n-am inteles atunci ce a vrut sa spuna, iar cand l-am intrebat nu si-a amintit... dar de atunci sint mai constienta de faptul ca diferitele parti ale noastre pastreaza amintirile cumva separat, iar suprapunerea lor in momentele de reactualizare poate sa scoata la iveala imagini ciudate, ca in stereograme... cand, focalizand diferit privirea ies la suprafata minuni de care nu erai constient pana atunci...

.

deci asa, zapada, si recunostinta, si duiosie pentru emotia din sala de curs, si stralucire multa. si un fel de siguranta ca oamenii sunt buni, ca minunile persista si in spatiile gri dintre insulele lor luminoase. doar ca noi nu suntem capabili sa vedem decat niste varfuri acoperite adesea de o mare de banalitati...

.

o alta clipa e traita la inaltime... cand, dupa o alergare nebuna prin aeroporturi bantuite de teama norilor negri, urcasem, in sfarsit, intr-un avion care sa ne aduca acasa. apus de soare, ascensiune printre nori luminosi... mi-am lipit nasul de geam si pentru o vreme mi-am trait extazul doar printre norii aceia. incredibil de frumosi.

.

si o imagine de sambata asta, din drumul catre o manastire... seara, destul de tarziu, mergand cu un usor vant in fata pe un drum care serpuia printr-o mare de menta si fan cosit...

pentru ca amintirea asta e mai recenta, pot sa o privesc mai bine... atunci am devenit la un moment dat constienta ca sunt fericita. acum, nu mai am cum izola momentul acela si suprapun peste el tot drumul strabatut in flux...

.

nu vreau sa generalizez, sa zic ca mi-am identificat formula pentru fericire. dar ceva-ceva tot e.

o bucata de formula, generala si consacrata, e cea precizata de Mihaly Csikszentmihaly in ,,Starea de flux":

Excelenţa se atinge prin implicarea totală în activitate, şi nu prin fericire. Numai după ce sarcina a fost dusă la bun sfârşit şi avem răgaz să privim înapoi la ce am realizat suntem invadaţi de recunoştinţă pentru excelenţa acelei experienţe şi ne simţim fericiţi. Fericirea care urmează fluxului este făurită de noi înşine (spre deosebire de cea care apare experimentînd plăcerea pasivă) şi duce la o complexitate din ce în ce mai mare a conştiinţei.

ce voiam de fapt sa spun? ah, da. doar sa-mi scriu momentele, sa nu le uit... :))

de dragoste de vara :)

o inimioara cat un timbru, lipita de radacini. o frunza de tei, un sarut parfumat pe obrazul ud si fierbinte al verii. sub un tei cat o biserica. langa care, biserica insasi se adapostea si se bucura de umbra.

a fi altfel decat ceilalati

de ce? marile intrebari...

cum in ziua de azi raspunsul la marile intrebari e cautat pe net, am dat si eu o cautare care incepe a cu ,,de ce".

nu mai conteaza ce voiam (oricum, ulterior am gasit intr-o carte reala, de-aia de hartie), caci primele variante m-au facut sa ma gandesc la marile intrebari ale omului de azi. majoritatea de natura relationala. tradand dorinta de a se intelege pe sine sau de a-i intelege pe ceilalati. si, in acelasi timp si nedumerirea de a nu intelege...

puteti sa le vedeti marind poza sau pur si simplu intreband Google ,,de ce"...

implinire

il asteptam de cateva saptamani. cei din jurul sau inflorisera, el inca nu. nu il puteam grabi, nu il puteam intreba. il asteptam sa-mi intre in casa si sa intre in mine cu toata puterea parfumului sau. e aici, in fata ferestrelor mele, si e plin. nu il simt tot timpul, dar cate o pala de vant imi aduce in nari prezenta lui. de cand s-a implinit, de cand a inflorit, stau zi si noapte cu ferestrele deschise. ziua, am supliment de ciripit. noaptea e un pic mai greu, pentru ca pasarile tac si aud doar cainii. care, in mod incredibil, au foarte multe de discutat, si in forta. dar nu ma deranjeaza prea tare. pot sa fac abstractie de latraturi si sa ma las umpluta de prezenta teiului de la fereastra. care e el singur o mare de liniste fosnitoare si parfumata.

muzica din capul nostru

de la zumzait, la muzica stelelor.

avem de toate.

uneori, obsedanta, melodia indelung ascultata pentru ca inca ne aduce putere. inca e plina, in ciuda repetarii, si o savuram indelung, pana la epuizare.

alteori un fragment mic, cateva note, cateva masuri incomplete care ne chinuie amintirile, vagi si ele: oare de unde? cand? si mai ales, cum suna in continuare? si pana la clipa izbavitoare a reamintirii, repetarea la nesfarsit a acelorasi note, ca un deget pe interfonul blocat...

m-am trezit de dimineata cu o bucatica de-asta nelamurita, in urechile mele interioare... mi-am dat seama repede de unde si m-am mirat un pic; doar o mai ascultasem de nenumarate ori, fara sa-mi spuna nimic... de ce acum?

am lasat-o in pace si m-am intors la ale zilei, dar nu m-a lasat ea pe mine. a revenit de fiecare data cand in capul meu celelalte voci de serviciu faceau liniste. bine, fie, hai...

mi-e clar ca in momentul in care s-a gravat in mine atat de puternic, n-a intrat prin urechi. sau urechile n-au fost atente. mi-am scanat corpul, cu ea in minte, sa vad pe unde se simte ceva. parca un pic in dreptul umerilor, si dupa aceea... ar fi trebuit sa o ia fie spre brate, fie spre spate... nu, nici aici, nici aici, ci undeva in aerul din jurul bratelor, ca si cum ar fi cautat niste aripi pe care nu le (mai) aveam. oare cand...?

da. o ascultam si dadeam din maini, privind aripile celei din fatza mea... si reflexia lor in oglinda... intr-una din clipele acelea magice, de deschidere a inimii.

cum stii ca e vara

simti lumina cu pielea
copacii intra in casa, iar frunzele nu mai cresc, ci doar se intind
frisca se muta din cafea pe capsuni
seara uita de intalnirile zilnice si intarzie indelung
in momentele de meditatie se aude musca

am cazut in sus...

ciudata gravitatie... sau gravitate... :)
m-am tinut o vreme de marginile frunzelor, pana cand mi-am dat seama ca, oricum era inutil...
si mi-am dat drumul...
acu problema nu ar fi caderea continua, cat lipsa reperelor... norii se misca, vantul bate...

in jurul focului

in jurul focului, inteleptii povesteau.

franturi de intelepciune, a lor sau a altora. nu mult, pentru ca privirea lor cuprinzatoare putea sa ghiceasca, holografic, in fiecare farama un univers intreg, cu intelesurile sale. cateva cuvinte, zambete, si spatiu intre ele, pentru desfasurarea celor nespuse.

apoi, bunele si relele in foc, impreuna, pentru ca, de la un anumit nivel nu mai exista rasplata sau pedeapsa, ci invatatura. si desprinderea de invatatura. apoi focul, in valuri blande, invadand fapturile celor care-l respira ca pe aer.

Casa Satya, 29 mai, luna plina, intalnirea intru pasit in frumusete.

de inima trandafir, de inima varza

am inteles tarziu la ce sunt buni spinii trandafirilor, mult dupa ce micul print si-a visat intoarcerea la floarea sa.

parfumul lor nu intra direct prin straturile cu care ne-am infasurat si in care am fiert ca sarmalele. nu le simtim intotdeuna mirosul.

si de aceea, pentru ca trandafirii mai necopti seamana uneori cu cele mai frumoase verze, durerea de inima se vindeca uneori cu parfum de trandafiri. dar nu trece doar apropiind trandafirul cu parfumul lui de pielea oparita. pentru ca parfumul sa intre, trebuie mai intai zgariat cu spinul.

nu stiu cum se face. poate ca mai intai mirosi si te gandesti daca asta-ti trebuie pe sub piele?

poate faci intai zgarietura adanc, in cruce, in locul care ti se pare potrivit, si pe care nu stii cum l-ai descoperit? si apoi dai cu petale, cu albine si bondari, cu furnici si cu tot ce-a mai ajuns pe acolo?

ma doare inima si ma uit la trandafiri. si uit de durere, dar ea nu trece asa usor. doar ameteste putin si se inveleste, sa-i fie cald, sa fiarba...

frumoasa si curcubeul

aseara, pe inserat, priveam un curcubeu facut de ploaia care tocmai trecuse.

si ma bucuram de el, impreuna cu prieteni adulti si adolescenti.

ca adult, nu m-am gandit mai departe. l-am admirat cum sta, cum se intinde, cum se arcuieste, cum paleste. si gata.

dar tanara generatie e mult mai intreprinzatoare. o fata frumoasa a alergat spre gradina si a realizat actiunile magice necesare... si curcubeul a aparut si din mana ei, si a stat cat a vrut ea.

si ne-am bucurat si mai tare cu totii, pentru ca puiul de curcubeu din gradina, desi mai mic decat fratele sau de pe bolta, ne-a adus aminte inca o data ca raiul e aici, pe Pamant.

Calea si Adevarul. sau calea mea si adevarul meu

fiecare cale are adevarul ei.

fiecare adevar e un punct de vedere, cu tendinta de a ocupa cat mai mult din orizont.

adevarurile s-au strans la orizont, de se vede din ce in ce mai greu rasaritul si apusul.

Gradina lui Dumnezeu e mare si strabatuta de carari in toate partile. iar El se amuza si ofteaza uneori citind indicatoarele si etichetele pe care le punem si ni le punem ca sa aratam sensurile, asa cum le vedem noi.

m-am plimbat pe cateva carari si mi-au placut toate. ma rog, aproape toate. cele pe care am simtit inimile batand, in ritm cu pulsul Pamantului. dar ma enerveaza ca fiecare vrea sa-mi arate cate o iesire din Gradina. fiecare iesire cu codul si contul si parolele si filtrele si vamile sale.

nu, multumesc, eu mai raman pe aici. inca imi place.

din drumurile facute am invatat sa-mi aprind chibrituri, lumanari si becuri pentru a-mi lumina propriul traseu. si nu, nu vreau tehnici noi de aprins chibriturile sau calcaiele :) pot sa o fac cu ceea ce stiu deja! si nu inseamna ca daca lumanarea mea e mai groasa, drumul meu e mai bun decat al vostru.

merg cate o vreme alaturi de voi desi nu ma identific cu calea voastra. si respect obiceiurile locului. si, da, uneori as vrea ca si voi sa mergeti pe unde vreau eu, asa, de placerea drumului, respectandu-mi optiunea chiar daca nu vi se pare cea mai potrivita. fara sa va spun ca asta ar fi Calea.

pentru ca Gradina e mare, sensurile sunt splendide atunci cand le simti si le intelegi, si e minunat sa poti spune si altuia: ,,uite, uite cat e de frumos!"

iasomie

daca sunt intrebata de floarea preferata raspund fara sa ma gandesc prea mult ca e iasomia. am cautat ani la rand un parfum care sa-i semene, ca sa o simt si cand nu e inflorita, dar toate parfumurile de iasomie miros a altceva (eventual a cealalta iasomie). am renuntat sa-l mai caut.

si imi dau seama ca am renuntat si sa ma mai bucur de iasomie atunci cand infloreste, desi o consider in continuare floarea preferata.

sau poate tocmai de asta, pentru ca o stiu in siguranta undeva in varful listei mele, nu imi gasesc timp si atentie pentru ea. nu ma mai apropii cu respiratia de ea, nu o mai ating. de ce as face-o? ca doar stie ca imi place, ca o prefer oricarei alte flori...
si tot de asta, le admir si le respir pe toate celelalte, bucurandu-ma de primavara, de mine in primavara...