o bataie de inima din 168. apoi una din 336. cu pauze.

Ma uit in oglinda si vad Cordonul de Argint, subtire, cum sustine Marea de Ceatza care ma invaluie precum lichidul amniotic.

La lumina si caldura focului, dincolo Marea de Ceatza infloresc orhidee atat de mari incat se pot vedea de la fereastra. Sau chiar de la coltul strazii, depinde de perdele. Privesc in foc si privesc prin foc. 

Imi arcuiesc Cordonul de Argint ca pe o undita cu care pescuiesc pretioasele cuvinte din locul de alaturi de foc. Dupa ce le prind, ma invelesc cu ele si le las sa ma patrunda pana se contopesc cu dialogul meu interior. Da, am stiut dintotdeauna ca asa e. Doar ca am avut nevoie sa vad si sa aud toate acestea reflectate in foc ca sa imi amintesc, si sa-mi construiesc culoare stabile prin Marea de Ceatza in care inoata orhidee.

168 - numarul de ore dintr-o saptamana.

dulceata serii

cafeaua cu lapte si prajitura mea s-au terminat de mult. mi-e aproape somn, dulce si el. dar nu dorm inca.

pe masa intunecata, alaturi de cana si farfurioara goala mai sunt  un ceai si o cafea. ceaiul putin indulcit, cafeaua amara.

langa ele, degetele dau dulceata vorbelor din jur. degetele ei, cu petale roz in varf, framanta un pliculet cu miere. degetele lui, mai brune si cu aroma de tutun se joaca in acelasi ritm cu cele doua pliculete de zahar, brune si ele.

si tot ceea ce n-a ajuns in ceaiul si cafeaua de pe masa pluteste acum in lumina blanda a serii, inconjurand cu sfiala, dar si cu gratie vorbele. iar vorbele se impletesc pana cand povestea patrunde prelung in lumea reala, inlocuind-o inca o data. 

puzzle

mi-am pastrat aici o parte din frunzele cazute toamna sau primavara sau oricand, si din cand in cand, dintre pagini mai cade cate una. ma uit la marginile ei si alta pare sa se potriveasca perfect acolo, ca si cand s-ar fi rupt in mod repetat de pe aceeasi ramura, in aceeasi clipa, in clipe diferite sau in vieti diferite.

si de cate ori scutur cartea de praf, vrand sa mai citesc ceva inainte de a o pune la loc, frunzele se aseaza altfel, si de fiecare aceea e conexiunea reala si cea mai plina de sens intre parte si parte, fara a putea sa fac saltul prin care sa am acces la intreaga imagine.

si ma recitesc in toate felurile, intelegand inca si inca, si inca putin si aproape deloc. si atunci, de ciuda, mai cad niste frunze iar eu alerg si le prind repede, scriu data pe ele si le pun intre foile cartilor. cele pe care inca nu le-am scris. 

zbor de luna noua cu boboc de trandafir si scoica

ne-am asezat de jur imprejurul unui spatiu luminos, in care lumina nu intrase inca. a intrat si ea mai apoi, cu fosnet de frunze, fluturari de petale, de aripi si rasete ascunse pe jumatate, aratate pe de-a-ntregul. si a scuturat Calea Lactee si a asezat lumea in centru, in miniatura, cu toate lucrurile si fiintele, elementele si emotiile, in ordinea universala pe care ne-a tradus-o apoi, pentru fiecare, ca sa ne putem structura dezordinea personala.

si ne-am umplut mainile cu praf de stele si comete, cu lumina si culori, cu texturi si cioburi din jocul spart de-a realitatea. si le-am asezat pe toate in spatiul nostru personal, lipindu-le intre ele cu cuvintele povestii care venea peste noi lin, cu valurile oglinzilor interioare imblanzite.

apoi ne-am construit fiecare propriul univers, in oglinda, cu negandiri si razgandiri, cu munti si cu mari, cu expeditii repetate pana in centrul lumii si inapoi, pentru  mai duce/aduce cate o piatra, cate o floare, cate o primavara, cate o iarna...

iar cand toate lumile au fost puse pe orbite, am dansat in jurul lor pentru a intelege rotatia si revolutia propriului pamant, propriului foc, propriilor ape si a aerului din noi si dintre noi. si le-am cunoscut si recunoscut, sau ni le-am imaginat si ne-am asigurat reciproc ca ne vedem si ne privim.

ne-am asezat din nou in jurul centrului si atunci a inceput inca un dans, fire de lumina venind din centru in valuri, rasucindu-ne pe fiecare si legandu-ne unii de altii. 

am prins cate un fir si am inceput sa-l rasucim, aruncand capatul de la unii la altii. si pentru a-i da greutate, in momentul in care lumina a ajuns la noi, am trimis-o mai departe infasurata in jurul cate unei stele din propria constelatie, spunand celuilalt ceea ce aveam nevoie sa auzim noi insine: tine o stea cu cheie sa-ti descui marea, uite o o stea cu scoica sa-ti sustii floarea... si ne-am ascultat si ne-am inteles. 

si in cele din urma, cu ochii plini si inimile pline, am lasat universul sa revina din nou in miracolul originar, iar noi am plecat fiecare cu cate o stea in buzunar. 

Albastru gol

ultima baba

pentru zilele care au trecut, mi-am propus reluarea proeictului mai vechi, de scuturat cojoacele. de aici si aberatiile din ultimele postari.

a fost mai simplu la inceput, cele de la suprafata imi erau destul de cunoscute. ca sa le recunosc pe cele de dedesubt, am luat teoria la recitit. adica ce sunt si la ce folosesc mecanismele de aparare. oh, cat de folositoare... o data numite, cojoacele nu s-au lasat scoase, ci s-au strans mai tare in jurul meu. am tremurat cu ele cu tot si mi-am citit lectiile de la distanta.

si mi-am amintit ca, de fapt, Dochia a murit de frig, crezand in soarele de martie. da, a putut urca drumul, simtindu-se pentru o vreme mai usoara. doar ca  n-a stiut sa se opreasca la timp, n-a simtit frigul. 

am pornit si eu pe drumul catre soare, cale lunga. ramane de vazut la vara cum va fi. se spune ca va fi cea mai fierbinte vara din ultimii ani. 

8. cojocul rosu

cafeneaua plina de femei imbracate in rosu si sorbind coctailuri rosii din lalele. feminitati paralele, neorientate, privindu-se una pe cealalta, realxate si surprinse oarecum de absenta oglinzilor masculine. sampanie, bomboane, rasete. si totusi, ceva lipsea. si era bine si asa. 

7. zambetul rezista,

entuziasm pe fatza, cinci lamai sa fie? nu, multumesc, zambetul e prostesc dar e al meu, la nevoie mai tai putin din marginile lui (ah, nu, marginile striga!) si le cos de zambetele vitoare, mai scurte... sublimare sa fie? n-as zice, efervescenta persista, baie imaginara in apa minerala. oricum, vinerea e zi frumoasa, de ce n-ar fi si mai si?

apoi, dulce imblanzire, picturi, culori, povesti, tandrete. da, vreau, am sa fac si eu. pastrez bucatile de zambet si copii ale zambetului intreg pentru daruri de undeva, candva.

6. fara cojoace.

Si da, le-am luat pe toate la mine si nici nu stiu cand le-am scos. 

Pentru ca inauntru ardea focul si ma asculta cu vocea de apa si atunci m-am inmuiat si m-am incalzit si am renuntat la ele si la celelalte voci din capul meu. 

Si am zambit si am ras prosteste, Baba Dochia goala, bucurandu-se de caldura, uitand de ploaia de afara si de cutia de chibrituri fara chibrituri. 

Pentru ca vine din nou primavara, timpul vorbelor noi care se cer spuse, ascultate, cantate si spalate de sensuri. 

Pentru ca timpul e putin inainte, cel de dinapoi trebuie sa se rostogoleasca repede printre pietre si caramizi astfel incat firele si sarma sa se rasuceasca din nou, fara noduri sub soarele verii tarzii.

5. regresie

Pasii inapoi, rapid, cu voluptate, pana la clipa in care. In momentul in care am intrat in ea ma cuibaresc o vreme asteptand sa ma incalzesc, sa simt sangele, seva, saliva umezind buzele crapate de respiratia care a tinut locul vorbirii. Nu tin neaparat sa vorbesc, doar sa privesc si sa fiu privita. Nu conteaza ce gandesti atunci, e important sa-mi spui orice. Dupa ce ma dezmortesc am sa-ti raspund, fara teama de tot ce-ti poate trece prin minte. Ma prind de vocea ta si ies treptat, ca si cum acum as creste pentru prima data. Am sa te rog sa-mi dai timp. Sa nu-ti imaginezi ca daca, in alte zile, joc rolul tau vreau sa sar vreo replica. Vreau sa ma bucur constient de orice, chiar de momentele de transa in care vorbesc fara sa ma aud. Sa-mi traiesc somnul constient, in deplina siguranta. Si apoi, cand plec de la tine sa ma reintorc in mine cu bucurie. Abia astept dupa-amiaza de azi, in care poate ca n-am sa-ti spun nimic, sau am sa-ti povestesc tot de prima data. Tot.

3,4

intre proiectie si introiectie, intre gelozia pe somnul tau si protestul somnului meu.

vad culori si ma supar pe tine, pentru ca nu-s culorile mele, desi imi plac. si imi imaginez ca dormi pentru ca nu vezi culorile mele sterse, despre are eu iti povestesc cu prefacuta convingere.

ma uit urat la vocea ta, pentru ca mi se pare ca suna fals, si imi pare rau pentru tine, pentru ca nu-mi pot stapani somnul ascultand-o. si imi pare rau ca sunt atat de necolorata. intre somnul tau si somnul meu intreg sistemul construieste ruine. din cand in cand, excursii si poze. undeva, in culorile mele si in vocea ta exista potentialul unei catedrale de vis. dar vom muri amandoi in accidente stupide in timpul constructiei. si vor ramane in arhive culorile mele, mai sterse si vocea ta, prefacut convingatoare.

2. deplasarea. de la frig la cald :)

doar cativa pasi, cateva randuri mai incolo, mai in fata, mai la dreapta, pana la dizolvarea in multime. o usoara uimire suspendata peste timp: asteptand intrarea zeului in templu, privirea mea rataceste in umbra omului, marind-o.

o usoara tristete, privind umbra mai mare decat amintirea. luminata si incalzita apoi de reflectoare: rosu, albastru, roz, lumina-umbra, lumina-intuneric, lumina-lumina, lumina... rasunand dulce in cele patru directii. umbra omului a disparut printre amintiri, zeul are acces la o memorie mult mai veche.

stratul 1. negare.

oglinda, alaturi de mine e intrebata: care e cea mai importanta valoare? raspuns firesc: frumusetea! cum? nu se poate, frumusetea e a ta, oglinda, cum as putea-o eu accepta si asuma? nu numai ca nu e importanta pentru mine si nici nu ma intereseaza, dar nici macar nu exista, yinul si yangul mi se unesc si mi se dizolva si doar niste margini subtiri de cerneala mai tin lumea in cercul fara centru... am vorbit o vreme fara sa inteleg ce spun, apoi am tacut, confuza.

am lasat hartia jos si am inceput sa scriu deasupra desenului. si el a disparut, dar numai eu stiam asta. 

realitatea nu e nicicand cea care te priveste, ci e cea din spatele pleoapelor. intre timp, in jurul meu izbucnise razboiul, nu mai conta.

si cumva, cerneala a inceput sa se onduleze in fir scrijelit subtire prin transparenta membranelor de pe ochi, iar cand stiloul m-a zgariat un pic am strigat: ba e adevarat! dupa frumusete am strigat toata viata, si n-am uitat-o decat atunci cand n-am mai avut voce, si am ramas sa plang cu lacrimi de cerneala din ce in ce mai diluata.

razboiul a continuat o vreme si clopotelul a sunat de armistitiu. frumusetea a continuat sa-mi bubuie surd in tample. inca o mai aud. cand mi se vor vindeca privirile am sa o si vad. pana atunci, mainile mi se plimba bland pe hartie.

vocile

cand mi-e dor intr-un anume fel, deschid cutia cu voci si aleg una. 

le-am ascultat de atatea ori incat cuvintele nu mai sunt importante. oricum, nu ele vorbeau cel mai mult, ci cei care intrebau. inchid ochii si las vocea sa mi se plimbe lent pe piele, indiferent de ritmul rostirii. 

nu, te ascult in ritmul meu, acum doar timbrul e important.

astept anumite fraze, anumite inflexiuni, anumite momente cand vocile par puse pe dos, rasunand mai mult spre inauntru decat spre afara.

si ma prind de ele, alunecand si eu pentru cate o lunga respiratie in interiorul lor.

2013 pentru recapitulare

La ultima întâlnire a laboratorului de scriere confesivă, pe la începutul lunii, Mario ne-a sugerat o temă: să scriem un jurnal timp de o lună şi 20 de ani. Adică, pentru fiecare zi a lunii să încercăm, alături de povestea zilei respective să ne reamintim ce am făcut acum 10 ani şi să ne imaginăm ce vom face peste alţi 10. Cu amintirile m-am descurcat  cat de cât, pentru că, pe vremea când scriam aproape numai de mână, scriam mai mult. Cu imaginaţia, provocarea e să aleg,  dintre toate liniile de destin, dintre toate viitorurile posibile, pe cel mai frumos. Un ochi pe faţă, unul pe dos, unul alunecat. Cu speranţă şi amuzament.

Am să păstrez experimentul acesta într-o capsulă a timpului şi am să mă bucur de rezultatele lui peste 10 ani... şi mă bucur de acum ştiind că am o ancoră care să mă tragă înainte încă 10 ani...

O capsulă a timpului a fost, pentru o vreme şi blogul acesta,  şi încă mai savurez din când în când feliuţe de timp de acum 4-5 ani, încă proaspete şi inepuizabile. Am scris mai puţin de când am intrat pe facebook.  Şi de când una-alta mi-au mai tăiat cheful de scris. Dar am scris totuşi, şi dările de seamă anuale îmi folosesc atunci când vreau o conservă mai concentrată.

Aşa că, pentru la anul, când voi căuta să-mi amintesc, iată ultimii câţiva ani, în recapitulări anuale.

Anul acesta, proiectul ,,Jocul cu mărgelele de sticlă”, viaţa mea în mărgele.

2012

În 2011, blogul era închis. Aşa că reconstituirea ar fi mai grea. Dar printre rânduri puţine, roata s-a rostogolit.

2010

2009

2008, an de trecere dintr-o viaţă în alta.

Pentru alte detalii, îmi recitesc CV-ul J... dar acolo nu e mare lucru din viaţă, ci doar pietre de hotar şi dovada că n-am rămas sub ele. Zic eu.

Aşa că anul acesta...

Nu-mi amintesc mare lucru despre prima parte. Citind retrospectivele altora o să-mi amintesc, poate, dacă a nins sau nu. Ştiu că am început anul frumos. Iar în primele luni, am fost oaspete la evenimentele ţinute de Mikka (Mikka, ai să povesteşti şi tu anul tău?) şi m-am dezgheţat treptat. Pentru mine lunile de iarnă sunt oarecum de hibernare.

Primele semne de dezgheţ le-am dat prin aprilie-mai când, timp de o lună am încercat să-mi explic, cu exemple, magia în care cred. Şi să-i conving şi pe alţii că magia pe care ne-o făurim cu propria noastră minte e cea care creează fundamentul realităţii. Şi invers. Şi că, citându-l pe Saint – Exupery, ,,doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă”. A fost o lună frumoasă, în care, construindu-mi  săptămânal jocul, m-am menţinut în entuziasm.

A urmat apoi, de probă o implicare în jocul altuia, care vedea magia diferit.  Cu accent pe tradiţii, cu ritualuri străvechi, aplicate fără a fi înţelese, cu joaca însoţită de frisonul necunoaşterii Jocului. Eu am ţinut-o pe a mea. A fost interesant.

Prin iunie-iulie, mărgelele au fost la putere, şi viaţa socială s-a învîrtit în jurul lor.

În iulie am căpătat, după doi ani de drum frumos, o hârtie care spune că ştiu să. N-am folosit-o încă, după un scurt popas, am reluat drumul, la un nivel mai adânc. E bine. Din toamna următoare voi începe să. E cazul.

În iulie-august  a fost o perioadă în care mi-am adunat o mare parte din frică şi am dus-o într-un loc sigur. N-am uitat-o, dar de la distanţă se vede uneori ca dragoste.

După ce m-am trezit din amorţirea de moment, a urmat o perioadă de desenat. Caligrafie, mandale... şi bineînţeles,  miraculoasele mărgele, bunii şi mărunţii mei terapeuţi coloraţi şi strălucitori. Apoi, spre toamnă, noi jocuri şi jucării pentru simţuri: ateliere de făcut hârtie, vitralii, uleiuri, ateliere de sunete şi dans... de reintrat treptat în corp.

Un moment special - Cantecul sufletului femeii salbatice. Cu Chris. Cu femei si sespre femei, altfel.

Toamna, dezgheţul s-a reluat în încă două etape, cu ajutorul a doi oameni, în două feluri diferite.

Din octombrie am început voluntariatul la FundaţiaEstuar. E un loc miunat. Comunicare, dezvoltare personală şi mărgele. Alături de oameni speciali, numai buni de iubit. În condiţii care vor face din mine un om mult mai răbdător, mai înţelegător şi mai tolerant. Şi care va trăi la înălţimea propriilor sale valori, ca om şi ca profesionist.  Încredere, libertate... merită toate emoţiile care au luat-o razna simţindu-se în siguranţă.

În noiembrie – decembrie mi-am recuperat cuvintele scrise. Cele care nu mai ieşeau, pentru că drumul era uscat şi prăfuit. La laboratorul de scriere confesivă al lui Mario, am redescoperit plăcerea şi bucuria de a scrie. Mi-am amintit detalii şi am mai înţeles câte ceva. Mi-am permis să vorbesc şi să scriu despre mine şi m-am bucurat de asta. Şi mi-am ancorat viitoarele poveşti. Şi mituri personale, care vor înflori, se vor înfoia şi se vor lăsa desfrunzite, foaie cu foaie.

În ultima vreme, cu gândurile şi emoţiile libere, m-am simţit fericită cum nu m-am mai simţit de mult. Pentru anul următor, fericirea va creşte în măsura în care voi ancora gîndurile şi emoţiile în corp.  Curând.

Nu s-a terminat anul. Mai e puţin timp, suficient oricum pentru mari schimbări. Pentru poveşti scrise şi / sau trăite.  

Pana atunci... si de atunci...Să avem clipe şi ani buni, pline şi plini!