8. cojocul rosu

cafeneaua plina de femei imbracate in rosu si sorbind coctailuri rosii din lalele. feminitati paralele, neorientate, privindu-se una pe cealalta, realxate si surprinse oarecum de absenta oglinzilor masculine. sampanie, bomboane, rasete. si totusi, ceva lipsea. si era bine si asa. 

7. zambetul rezista,

entuziasm pe fatza, cinci lamai sa fie? nu, multumesc, zambetul e prostesc dar e al meu, la nevoie mai tai putin din marginile lui (ah, nu, marginile striga!) si le cos de zambetele vitoare, mai scurte... sublimare sa fie? n-as zice, efervescenta persista, baie imaginara in apa minerala. oricum, vinerea e zi frumoasa, de ce n-ar fi si mai si?

apoi, dulce imblanzire, picturi, culori, povesti, tandrete. da, vreau, am sa fac si eu. pastrez bucatile de zambet si copii ale zambetului intreg pentru daruri de undeva, candva.

6. fara cojoace.

Si da, le-am luat pe toate la mine si nici nu stiu cand le-am scos. 

Pentru ca inauntru ardea focul si ma asculta cu vocea de apa si atunci m-am inmuiat si m-am incalzit si am renuntat la ele si la celelalte voci din capul meu. 

Si am zambit si am ras prosteste, Baba Dochia goala, bucurandu-se de caldura, uitand de ploaia de afara si de cutia de chibrituri fara chibrituri. 

Pentru ca vine din nou primavara, timpul vorbelor noi care se cer spuse, ascultate, cantate si spalate de sensuri. 

Pentru ca timpul e putin inainte, cel de dinapoi trebuie sa se rostogoleasca repede printre pietre si caramizi astfel incat firele si sarma sa se rasuceasca din nou, fara noduri sub soarele verii tarzii.

5. regresie

Pasii inapoi, rapid, cu voluptate, pana la clipa in care. In momentul in care am intrat in ea ma cuibaresc o vreme asteptand sa ma incalzesc, sa simt sangele, seva, saliva umezind buzele crapate de respiratia care a tinut locul vorbirii. Nu tin neaparat sa vorbesc, doar sa privesc si sa fiu privita. Nu conteaza ce gandesti atunci, e important sa-mi spui orice. Dupa ce ma dezmortesc am sa-ti raspund, fara teama de tot ce-ti poate trece prin minte. Ma prind de vocea ta si ies treptat, ca si cum acum as creste pentru prima data. Am sa te rog sa-mi dai timp. Sa nu-ti imaginezi ca daca, in alte zile, joc rolul tau vreau sa sar vreo replica. Vreau sa ma bucur constient de orice, chiar de momentele de transa in care vorbesc fara sa ma aud. Sa-mi traiesc somnul constient, in deplina siguranta. Si apoi, cand plec de la tine sa ma reintorc in mine cu bucurie. Abia astept dupa-amiaza de azi, in care poate ca n-am sa-ti spun nimic, sau am sa-ti povestesc tot de prima data. Tot.

3,4

intre proiectie si introiectie, intre gelozia pe somnul tau si protestul somnului meu.

vad culori si ma supar pe tine, pentru ca nu-s culorile mele, desi imi plac. si imi imaginez ca dormi pentru ca nu vezi culorile mele sterse, despre are eu iti povestesc cu prefacuta convingere.

ma uit urat la vocea ta, pentru ca mi se pare ca suna fals, si imi pare rau pentru tine, pentru ca nu-mi pot stapani somnul ascultand-o. si imi pare rau ca sunt atat de necolorata. intre somnul tau si somnul meu intreg sistemul construieste ruine. din cand in cand, excursii si poze. undeva, in culorile mele si in vocea ta exista potentialul unei catedrale de vis. dar vom muri amandoi in accidente stupide in timpul constructiei. si vor ramane in arhive culorile mele, mai sterse si vocea ta, prefacut convingatoare.

2. deplasarea. de la frig la cald :)

doar cativa pasi, cateva randuri mai incolo, mai in fata, mai la dreapta, pana la dizolvarea in multime. o usoara uimire suspendata peste timp: asteptand intrarea zeului in templu, privirea mea rataceste in umbra omului, marind-o.

o usoara tristete, privind umbra mai mare decat amintirea. luminata si incalzita apoi de reflectoare: rosu, albastru, roz, lumina-umbra, lumina-intuneric, lumina-lumina, lumina... rasunand dulce in cele patru directii. umbra omului a disparut printre amintiri, zeul are acces la o memorie mult mai veche.

stratul 1. negare.

oglinda, alaturi de mine e intrebata: care e cea mai importanta valoare? raspuns firesc: frumusetea! cum? nu se poate, frumusetea e a ta, oglinda, cum as putea-o eu accepta si asuma? nu numai ca nu e importanta pentru mine si nici nu ma intereseaza, dar nici macar nu exista, yinul si yangul mi se unesc si mi se dizolva si doar niste margini subtiri de cerneala mai tin lumea in cercul fara centru... am vorbit o vreme fara sa inteleg ce spun, apoi am tacut, confuza.

am lasat hartia jos si am inceput sa scriu deasupra desenului. si el a disparut, dar numai eu stiam asta. 

realitatea nu e nicicand cea care te priveste, ci e cea din spatele pleoapelor. intre timp, in jurul meu izbucnise razboiul, nu mai conta.

si cumva, cerneala a inceput sa se onduleze in fir scrijelit subtire prin transparenta membranelor de pe ochi, iar cand stiloul m-a zgariat un pic am strigat: ba e adevarat! dupa frumusete am strigat toata viata, si n-am uitat-o decat atunci cand n-am mai avut voce, si am ramas sa plang cu lacrimi de cerneala din ce in ce mai diluata.

razboiul a continuat o vreme si clopotelul a sunat de armistitiu. frumusetea a continuat sa-mi bubuie surd in tample. inca o mai aud. cand mi se vor vindeca privirile am sa o si vad. pana atunci, mainile mi se plimba bland pe hartie.

vocile

cand mi-e dor intr-un anume fel, deschid cutia cu voci si aleg una. 

le-am ascultat de atatea ori incat cuvintele nu mai sunt importante. oricum, nu ele vorbeau cel mai mult, ci cei care intrebau. inchid ochii si las vocea sa mi se plimbe lent pe piele, indiferent de ritmul rostirii. 

nu, te ascult in ritmul meu, acum doar timbrul e important.

astept anumite fraze, anumite inflexiuni, anumite momente cand vocile par puse pe dos, rasunand mai mult spre inauntru decat spre afara.

si ma prind de ele, alunecand si eu pentru cate o lunga respiratie in interiorul lor.

2013 pentru recapitulare

La ultima întâlnire a laboratorului de scriere confesivă, pe la începutul lunii, Mario ne-a sugerat o temă: să scriem un jurnal timp de o lună şi 20 de ani. Adică, pentru fiecare zi a lunii să încercăm, alături de povestea zilei respective să ne reamintim ce am făcut acum 10 ani şi să ne imaginăm ce vom face peste alţi 10. Cu amintirile m-am descurcat  cat de cât, pentru că, pe vremea când scriam aproape numai de mână, scriam mai mult. Cu imaginaţia, provocarea e să aleg,  dintre toate liniile de destin, dintre toate viitorurile posibile, pe cel mai frumos. Un ochi pe faţă, unul pe dos, unul alunecat. Cu speranţă şi amuzament.

Am să păstrez experimentul acesta într-o capsulă a timpului şi am să mă bucur de rezultatele lui peste 10 ani... şi mă bucur de acum ştiind că am o ancoră care să mă tragă înainte încă 10 ani...

O capsulă a timpului a fost, pentru o vreme şi blogul acesta,  şi încă mai savurez din când în când feliuţe de timp de acum 4-5 ani, încă proaspete şi inepuizabile. Am scris mai puţin de când am intrat pe facebook.  Şi de când una-alta mi-au mai tăiat cheful de scris. Dar am scris totuşi, şi dările de seamă anuale îmi folosesc atunci când vreau o conservă mai concentrată.

Aşa că, pentru la anul, când voi căuta să-mi amintesc, iată ultimii câţiva ani, în recapitulări anuale.

Anul acesta, proiectul ,,Jocul cu mărgelele de sticlă”, viaţa mea în mărgele.

2012

În 2011, blogul era închis. Aşa că reconstituirea ar fi mai grea. Dar printre rânduri puţine, roata s-a rostogolit.

2010

2009

2008, an de trecere dintr-o viaţă în alta.

Pentru alte detalii, îmi recitesc CV-ul J... dar acolo nu e mare lucru din viaţă, ci doar pietre de hotar şi dovada că n-am rămas sub ele. Zic eu.

Aşa că anul acesta...

Nu-mi amintesc mare lucru despre prima parte. Citind retrospectivele altora o să-mi amintesc, poate, dacă a nins sau nu. Ştiu că am început anul frumos. Iar în primele luni, am fost oaspete la evenimentele ţinute de Mikka (Mikka, ai să povesteşti şi tu anul tău?) şi m-am dezgheţat treptat. Pentru mine lunile de iarnă sunt oarecum de hibernare.

Primele semne de dezgheţ le-am dat prin aprilie-mai când, timp de o lună am încercat să-mi explic, cu exemple, magia în care cred. Şi să-i conving şi pe alţii că magia pe care ne-o făurim cu propria noastră minte e cea care creează fundamentul realităţii. Şi invers. Şi că, citându-l pe Saint – Exupery, ,,doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă”. A fost o lună frumoasă, în care, construindu-mi  săptămânal jocul, m-am menţinut în entuziasm.

A urmat apoi, de probă o implicare în jocul altuia, care vedea magia diferit.  Cu accent pe tradiţii, cu ritualuri străvechi, aplicate fără a fi înţelese, cu joaca însoţită de frisonul necunoaşterii Jocului. Eu am ţinut-o pe a mea. A fost interesant.

Prin iunie-iulie, mărgelele au fost la putere, şi viaţa socială s-a învîrtit în jurul lor.

În iulie am căpătat, după doi ani de drum frumos, o hârtie care spune că ştiu să. N-am folosit-o încă, după un scurt popas, am reluat drumul, la un nivel mai adânc. E bine. Din toamna următoare voi începe să. E cazul.

În iulie-august  a fost o perioadă în care mi-am adunat o mare parte din frică şi am dus-o într-un loc sigur. N-am uitat-o, dar de la distanţă se vede uneori ca dragoste.

După ce m-am trezit din amorţirea de moment, a urmat o perioadă de desenat. Caligrafie, mandale... şi bineînţeles,  miraculoasele mărgele, bunii şi mărunţii mei terapeuţi coloraţi şi strălucitori. Apoi, spre toamnă, noi jocuri şi jucării pentru simţuri: ateliere de făcut hârtie, vitralii, uleiuri, ateliere de sunete şi dans... de reintrat treptat în corp.

Un moment special - Cantecul sufletului femeii salbatice. Cu Chris. Cu femei si sespre femei, altfel.

Toamna, dezgheţul s-a reluat în încă două etape, cu ajutorul a doi oameni, în două feluri diferite.

Din octombrie am început voluntariatul la FundaţiaEstuar. E un loc miunat. Comunicare, dezvoltare personală şi mărgele. Alături de oameni speciali, numai buni de iubit. În condiţii care vor face din mine un om mult mai răbdător, mai înţelegător şi mai tolerant. Şi care va trăi la înălţimea propriilor sale valori, ca om şi ca profesionist.  Încredere, libertate... merită toate emoţiile care au luat-o razna simţindu-se în siguranţă.

În noiembrie – decembrie mi-am recuperat cuvintele scrise. Cele care nu mai ieşeau, pentru că drumul era uscat şi prăfuit. La laboratorul de scriere confesivă al lui Mario, am redescoperit plăcerea şi bucuria de a scrie. Mi-am amintit detalii şi am mai înţeles câte ceva. Mi-am permis să vorbesc şi să scriu despre mine şi m-am bucurat de asta. Şi mi-am ancorat viitoarele poveşti. Şi mituri personale, care vor înflori, se vor înfoia şi se vor lăsa desfrunzite, foaie cu foaie.

În ultima vreme, cu gândurile şi emoţiile libere, m-am simţit fericită cum nu m-am mai simţit de mult. Pentru anul următor, fericirea va creşte în măsura în care voi ancora gîndurile şi emoţiile în corp.  Curând.

Nu s-a terminat anul. Mai e puţin timp, suficient oricum pentru mari schimbări. Pentru poveşti scrise şi / sau trăite.  

Pana atunci... si de atunci...Să avem clipe şi ani buni, pline şi plini!

Despre incredere

sursa imagine

Candva, cu vreo doo vieti in urma, am petrecut impreuna cu niste prieteni doo zile ca sa punem patru cuvinte in ordine. Fiecare pe ale lui - era vorba de lista de valori. In fruntea listei mele de atunci se afla INCREDEREA. De atunci, dupa acel moment de triumf, bietul cuvant a a vut multa echilibristica de facut ca sa se mentina in top. Evident, dupa ce am muncit atat la lista aceea, daca eram intrebata care e cel mai important lucru pentru mine pe lumea asta raspundeam aproape automat ca increderea... apoi ma simteam un pic confuza, pentru ca biata de ea tocmai cazuse din nou de pe sarma, iar eu o fortam sa urce dn nou... Apoi, mi-am rafinat clasamentele, si am hotarat ca increderea sa ramana prima pe lista de valori care ma defineau ca profesionist, iar in topul valorilor personale a urcat libertatea.

Si in curiozitatea mea referitoare la valorile umane am tot cautat oameni cu valori asemanatoare (acu e vorba de toata lista / toate listele) si m-am bucurat de cate ori i-am intalnit sau macar am auzit / citit despre ei...

De curand am cunoscut un profesionist (profesia aia pe care mi-o voi asuma si eu curand) care se defineste ,,un om increzator, tolerant si liber"... si am avut posibilitatea sa il vad la lucru... Entuziasm maxim!

In orgoliul meu de semiprofesionist, aveam senzatia ca voi asista doar si imi voi imbogati colectia de ,,cum-se-face" cu subtilitati...

Toate bune si frumoase pana la mersul pe sarma... al meu, si al celor de langa mine, cate unul, cate doi, in acel dans al echilibrului dintre speranta si neincredere, dintre a darui si a primi, care mi-a tinut intinsi neuronii oglinda pana la limite mai rar incercate.

Si am inteles inca o data diferenta dintre a aspira la o valoare si a trai la nivelul ei. 

Si am trait inca o data bucuria de a face un pas in plus. Tot pe sarma aceea :)

Bucuriile zilei de azi. Capcane pentru lumina.

Azi am invatat sa leg intre ele bucati de sticla colorata. Eveniment organizat de 27 de ragazuri, la atelierul artistului Valeriu Gagu.
Vedeti ca mai sunt cateva ragazuri ispititoare.

marginea serii, marginea verii

se face racoare, si poate ca, undeva, in mintea mea, un termostat a fixat ceva la o anumita temperatura. si o anumita lumina.

anul trecut am fost la mare, dar n-am recunoscut-o decat cateva clipe cand coboram o bucatica de drum printre maracini. doar bucata aia de drum mirosea a vant sarat si nisip adevarat, restul nu, desi ma scaldasem si ma scufundasem si credeam ca. si anul asta am coborat putin printre nisip, apoi m-am scuturat repede si m-am spalat pe maini si pe picioare.

anul asta n-am fost, dar mi s-a parut ca o zaresc intr-o gradina, intr-o parte mai ferita a unui cartier prafuit. ciudat cum izbucnesc uneori doruri de care n-aveam idee ca mai exista.

nu stiu ce si nu stiu cum, nu imi amintesc. poate ca e doar amintirea unei amintiri de data trecuta, dintr-o viata in care timpul avea alt sens, concediul se numea vacanta, si oamenii erau imbracati in haine decolorate si prafuite, atunci cand erau imbracati. si erau sarati cand ii sarutam, pe nisipul cald inca, desi asfintise. si asteptau iluminarea care urma sa apara in viata lor foarte curand, doar sa.

i-am recunoscut pe unii dintre ei desi nu cred ca i-am cunoscut vreodata. si mi-a fost dor, si mi-a fost drag. dorul de duca e cel mai dor, mai ales cand unde nu mai e.

asa ca as putea sa-mi fac o sticla cu esenta de vacanta la mare pentru momentele in care n-am sa-mi mai amintesc mare lucru: o mana de nisip, cateva frunze cu spini, o bucata de tesatura decolorata, cateva seminte de pepene, un sarut uscat pe marginea sticlei, strangeri de maini cu ochii inchisi, un pic de racoare de seara, culori de asfintit, muzica de meditatie.

si am sa arunc sticla in marea interioara, asteptand valurile care sa o inghita de tot, sa ma ingihta de tot.

in povestea celuilalt

literele de pe coperta cartii au in seara asta aceeasi culoare cu libelulele de pe bluza mea. ca si cum m-as fi imbracat in mod special ca sa o pot primi. ca atunci, cu multa vreme in urma, cand mi-am fardat pleoapele cu albastru ca sa citesc mesajul scris de un om cu ochi albastri.

la inceput nu mi-am dat seama. o carte, da, multumesc, o sa vad. apoi am inteles cum cartea asta ma astepta de cativa ani, pentru o iluzie. aceea ca o imagine din mintea cuiva se poate suprapune cu cea din mintea altcuiva. apropierea a fost ametitoare pentru o clipa, a adus cu ea ca o coada de cometa amintirea unei vieti si a unei lumi intregi care pentru o clipa isi apropie traiectoria de o alta. casa albastra de pe strada albastra, din lumea albastra - mare cat asteroidul ala cu trei copaci si-o floare.

am inceput sa citesc, ca si cum mi-as fi citit cu vocea celuilalt, cuvintele povestii pe care incepuse candva sa mi-o povesteasca... da, e ca si cum ar fi fost scrisa de el, ce minunat ca sunt mai multi oameni carora le place aceeasi carte, desi exista mai multe carti pe lumea asta decat oameni, si uite, uite cum intalnirile se produc, ca si cand ar fi de la sine inteles, firesc si natural, in ritmul cel mai potrivit...

cu mintea o clipa pe acelasi drum de litere si cuvinte ca o atingere prelunga, alunecand pe marginea somnului.

si din nou dansul...

pe intuneric, printre oameni, printre ritmuri. intrand in unele, lovindu-ma de marginile altora.

oameni plutind in ritmuri proprii pe aceeasi melodie: barci leganate langa tarm, corabii in furtuna izbite de stanci, sirene si faruri.

cald, din ce in ce mai cald, oglinzile aburite, podeaua umeda, hainele din vestiar la fel de umede ca cele de pe noi.

ochi deschisi sau inchisi, vazand pe dinaundru, mirandu-se de sincronizari.

corpuri stratificate, inotand spre suprafata pielii, asteptand ritmul acela anume, singurul care poate sa le scoata la iveala.

tresariri ale mintii, surprinse de miscarile nebanuite ale corpului. unduriri ale feminitatii, zvacniri de masculinitate, extazul haosului. apoi limpezire, linistire, alunecare in meditatie.

la final, senzatie de golire si plenitudine, de reasezare in matca. de bucurie si impacare, de oboseala si dorinta de a reincepe.

pe buzele verii...

....amintirile altor veri. cu gust de ciocolata cu ardei iute, de acum cateva vieti. sau de parfum de tei si gust de ceai in ceasca lacuita sub zambete. sau boabele rotunde printre degete, de acum un an, nestiind ca se vor rostogoli apoi la nesfarsit in cascade colorate, vesele, spumoase, dar fara umbra, miros si gust.

farame de simturi imprastiate retrospectiv prin vietile vietii mele, izbucnite a vacante pe muchia lui mai-iunie, risipite in restul verii si reluate la numarat din toamna, pentru ca linia timpului strange noduri la fiecare inceput de an scolar.