intre puzzle si mozaic

nu mai vreau neaparat bucata lipsa. sau, mai bine zis, am renuntat sa mai caut acea forma perfecta care s-ar potrivi limitelor mele rupte sau taiate. un puzzle ma limiteaza, mai ales daca imi imaginez ca am ajuns la stadiul in care mai am de gasit si potrivit doar o piesa pentru ca totul sa fie perfect.

intre timp, am invatat sa primesc si sa lucrez cu bucatele rupte si cu marginile neregulate care se pot alatura folosind un element de legatura. un liant, o promisiune, o emotie de apropiere. fiecare parte se scalda in bucuria apropierii, fara teama ca ii va fi blocata apoi orice posibilitate de miscare. da, faptul ca e un ciob spart dintr-un intreg care avea candva un rost, poate sa fi fost traita si ca o eliberare, nu doar ca o separare.

da, inca imi caut partile de suflet pierdute in timp si spatiu. dar am inteles ca e absurd sa cred ca stiu cum ar trebui sa arate si unde se vor potrivi. intre timp, si locul de unde s-au rupt a crescut si a suferit modificari. s-a curatat, s-a slefuit, s-a carpit temporar. fragmentul regasit nu are cum sa se potriveasca exact. e nevoie de migala, de bunavointa, de imaginatie si de putere de convingere. sa ramana. de cantece si atingeri blande si calde.

cateva exemple de experiente reusite, aici.

vreau niste lipici

lucrurile bune pe care mi le doresc sunt foaaaaarte aproape de mine. doar sa intind mana.

regasesc si o parte din cele pierdute. erau pe-aproape si ele.

doar ca nu stiu cum sa le tin langa mine, sa nu le pierd iar.

nu, nu merge sa le cos, nu pot sa bag acul in ele. si noduri sa fac, prea grosolan ar fi...

vreau niste lipici... de-ala bun, de care gusta si copiii, sa opreasca viata cate o clipa in plus pe buzele lor...

suflet mozaic

ti-aduci aminte rochita aceea cu volanase, sau buline sau dantela, sau floricele care ti-era atat de draga cand n-aveai mai mult de un metru inaltime?

sau papusa cu zambetul fix si genele curbate pe care ai iubit-o si ai uitat-o?

primele drumuri spre scoala si inapoi? colturile de lume in care te ascundeai sa te mai joci inca un pic atunci cand se facea seara si trebuia sa te intorci acasa?

pentru ca una lipsea

nu, nu putea trece mai departe, la fructe.

si nici frunzele nu si le putea da la ingalbenit.

pentru ca una din flori lipsise in aprilie, cand s-au intalnit toate celelalte.

acum, in sfarsit, vine si ea.

dupa ce si ea isi va spune cuvantul, viata poate merge mai departe.

si totusi... de ce mai departe? la ce bun?

e obligatoriu ca toata lumea sa faca fructe, seminte, sa-si arunce frunzele si sa faca altele la anul?

oare cum a putut sta pana acum cu frunzele verzi, n-o sa mearga si in continuare?

s-ar putea ca floarea de spetambrie sa fie cea care sa stie secretul, iar cuvantul ei sa fie cel asteptat.

sau poate ca nu...

later edit:

prima poza e din aprilie, a doua de acum doua zile. am trecut acum sa vad ce mai face. n-a apucat sa infloreasca, n-a apucat sa zica nimic, se uscase deja. probabil ca da, e un timp pentru toate si n-are rost sa fortezi.

ma intorc, promit!

gol. de multe feluri.

aparent, golul, lipsa, nu are nici forma, nici consistenta. e nimic, nu e nimic. dar se simte diferit, ca si cum ar avea toate caracteristicile formei pierdute, care-l individualizeaza.

gol proaspat rupt, usor de recunoscut dupa marginile zdrentuite ale locului in care fusese ceva. in locul acela, nimic nu se poate opri, pentru ca marginile se impotrivesc furioase.

gol vechi, lustruit, cand marginile au fost inlaturate si ele si nivelate in sparanta ca nimeni n-ar putea sa mai ghiceasca faptul ca acolo a fost ceva. inca nimic nu poate sa acopere locul, pentru ca suprafetele lucioase nu ofera stabilitate. poate doar praf, sau fum de tigara.

gol inselator, care atrage permanent forme diferite pana in apropierea marginilor sale, in speranta ca l-ar putea umple sau macar micsora. doar ca formele se dizolva si ele si fug intr-un ultim elan antigravitational.

golul ale carui margini pulseaza, negandu-l permanent.

si golul fara de margini, vidul cosmic, spatiul dintre particule, din care tasneste iluzia formelor.

cumva, serile de toamna...

au in ele ceva linistitor, echilibrant.
nu cad brusc, nu se lasa greu asteptate, ci vin firesc, scurgandu-se intre corpuri si lucruri, umpland spatiile cu un mediu prietenos, prin care trec ganduri bune. final de vacanta, nu neaparat incarcat cu tristetea lucrurilor nefacute nici in vacanta asta, ci mai degraba cu linistea pregatirii pentru cele pe care nici in toamna asta nu le vom face.

da, pe acolo...

pe dinauntru si pe dinafara, la fiecare pas, usi, ferestre, culoare, pesteri, scari, directii. luminoase, intunecate, in sus, in jos, de jur imprejur pana la disperare si tipat, aparente alegeri.

o infinitate de drumuri, aceeasi calatorie.

la un moment dat iti dai seama ca ti le proiectezi singur, si intreg Universul te ajuta sa ti le construiesti... cand iti dai seama s-ar putea sa fii deja departe intr-o directie sau alta... nu-i nimic, e ok oricum. te poti intoarce, poti inventa o directie noua, poti da foc vechilor carari. si o poti lua de la inceput in fiecare clipa. nu e simplu, nu e usor... dar e tare frumos...

p.s. la marile intersectii, spectacole si free hugs :)

turnir

as fi pariat pe Imparatul verde, desi Roşu era favoritul multimii.
oricum, n-a miscat nici unul :)

subtiri, firele acelea...

sursa imagine

cand mediul din jurul unei celule devine arid si avid de apa ei, o parte din apa o paraseste. miezul ei se strange din ce in ce mai tare si din ce in ce mai spre interior.
peretele ramane drept, si din exterior celula pare intacta.

dar membrana se desprinde din ce in ce mai mult de perete si se strange protejand miezul ei de viata pana cand apa va reveni la loc.

cand inca nu s-a ajuns la ultimul stadiu, membrana mai ramane o vreme prinsa de perete, in cateva puncte de care se leaga cu fire subtiri. sunt locurile pe unde se schimbau mesaje cu celulele din jur, zonele de contact intre partile vii. linkuri catre celulele vecine.

patrunzand mai adanc in interior, si stiind ca asa cum este sus asa este si jos, iar Universurile de diferite marimi se reflecta unele in altele, ne putem gandi ca la fel si sufletul se strange cand viata e amenintata de ariditatea mediului. corpul mai ramane o vreme drept, dar membrana subtire care separa sau uneste sufletul de trup se strange, iar partile esentializate de suflet ramase mai raspund in anumite zone. cele legate de simturi, cele prin care se afla in contact cu lumea, cu celelalte fiinte. si pe acolo circula uneori mesaje vitale care vorbesc de apa care s-ar putea intoarce, de ploaia care va veni. sunetul unei voci cunoscute sau al telefonului, o privire ochi-in ochi, o atingere cu inima pot prelungi viata si asteptarea. pana cand, intr-un sfarsit, va ploua si sufletul se poate reintregi, intoarce acasa si anima trupul. sau nu.

mai coerent, aici.

dor de duca

imi fac inima ghem si o arunc spre Nord.

creierul poate sa arda in continuare, are aripi de-alea second hand, lipite cu ceara.

mari si oceane fierbinti, evaporandu-se intre intrebari si raspunsuri, asteptand ploaia de pene.

vietatile inotand cu greu in apa fierbinte ramasa, cu miscari circulare lente.

singurele punctari sesizabile au ramas ale inimii. amintiri ale frigului, cu fiori de voluptate.

zboara, inima, zboara...

nu stia...

sursa imagine

ca urma sa o ia inca o data de la inceput... nu şi-a dat seama ca crescuse.

la inceput era doar presiunea si nevoia de a-si freca botul de ierburi si pietre...

apoi, vederea i se incetosase si ochii incepusera sa il usture.

unduirile devenisera dureroase, miscarile pana atunci firesti erau din ce in ce mai dificile. propria piele il strangea, iar presiunea din interior crestea din ce in ce mai mult.

si nu mai stia incotro merge.

pana cand, intr-o zi, ceva a plesnit. si a simtit din nou, proaspat, mirosul lemnului de care tocmai isi frecase botul.

apoi parca simtea cum incepe sa alunece iarasi, desi miscarile inca nu erau ca inainte. cate un zvacnet mai puternic ii aducea o unda de racoare pe solzii incinsi.

o aruncare spre inainte il facu sa ii cada ceva de pe ochi si sa vada din nou. apoi stiu ca mai e putin si va fi din nou el insusi, din nou suplu si flexibil, unduios şi lucitor.

iar trecutul avea sa ramana in urma, la un loc cu frunzele moarte.

cu ochii-n stele

ma uit in sus si privirea mea le fixeaza la locul lor pentru o clipa ca sa le clatine in clipa urmatoare.

in spatele lor altele, altele, vazute si nevazute, numite si nenumite. le leg aleatoriu, in propriile constelatii.

constat ca imi vine sa le zic tuturor, la gramada, stele, asa cum si pe plaja mergeam candva la cules de scoici, desi alaturi de cioburile de scoici sunt melci, crabi si brate de stele de mare, iar degetele mele le scuturau de nisip pe fiecare altfel.

candva credeam ca doar la mare cad stelele, asta pentru ca pe atunci in luna august le vedeam de pe plaja.

acum le privesc de pe balcon, si chiar daca nu vad mare lucru, imi face bine sa ma uit in sus. dupa o vreme, neuronii mei se destind si incep sa deslusesc puncte fixe si mobile. stele, sori, luni, planete, meteoriti si avioane.

reflexul copilaresc e inca activ, si din cand in cand imi pun cate o dorinta. dorinta de acum e deja vointa, asa ca stelele le iau doar ca martori detasati. vreau, si o voi face. si chiar o fac, lasand sa mi se strecoare in corp muzica greierilor. pe a stelelor nu o aud bine, poate din cauza traficului. prea multi meteoriti.

sursa imagine

infloriri, influturiri :)

un manunchi de fete tinere si frumoase, pe podeaua salii de dans.
nu conteaza ca sunt mai multe generatii, cateva perechi mama-fiica, toate vibreaza la fel de proaspat in exercitiul de transfigurare.
si e simplu de tot. ne uitam unele la altele si ne bucuram descoperindu-ne frumusetea... si ne marturisim zambind discret sau razand cu toata gura descoperirile. ne mai gandim un pic si ne mai deschidem un pic pentru a da si a primi, inca si inca...
primim si daruim frumusete, si pe masura ce o impartim, ea creste.
zumzet si caldura de desfacut petalele, imbujorari si straluciri. incredere si speranta, proiectii cu cele mai luminoase si mai colorate umbre.
la final, frumusetea e coplesitoare.

o picatura ametita...