subtiri, firele acelea...

sursa imagine

cand mediul din jurul unei celule devine arid si avid de apa ei, o parte din apa o paraseste. miezul ei se strange din ce in ce mai tare si din ce in ce mai spre interior.
peretele ramane drept, si din exterior celula pare intacta.

dar membrana se desprinde din ce in ce mai mult de perete si se strange protejand miezul ei de viata pana cand apa va reveni la loc.

cand inca nu s-a ajuns la ultimul stadiu, membrana mai ramane o vreme prinsa de perete, in cateva puncte de care se leaga cu fire subtiri. sunt locurile pe unde se schimbau mesaje cu celulele din jur, zonele de contact intre partile vii. linkuri catre celulele vecine.

patrunzand mai adanc in interior, si stiind ca asa cum este sus asa este si jos, iar Universurile de diferite marimi se reflecta unele in altele, ne putem gandi ca la fel si sufletul se strange cand viata e amenintata de ariditatea mediului. corpul mai ramane o vreme drept, dar membrana subtire care separa sau uneste sufletul de trup se strange, iar partile esentializate de suflet ramase mai raspund in anumite zone. cele legate de simturi, cele prin care se afla in contact cu lumea, cu celelalte fiinte. si pe acolo circula uneori mesaje vitale care vorbesc de apa care s-ar putea intoarce, de ploaia care va veni. sunetul unei voci cunoscute sau al telefonului, o privire ochi-in ochi, o atingere cu inima pot prelungi viata si asteptarea. pana cand, intr-un sfarsit, va ploua si sufletul se poate reintregi, intoarce acasa si anima trupul. sau nu.

mai coerent, aici.

dor de duca

imi fac inima ghem si o arunc spre Nord.

creierul poate sa arda in continuare, are aripi de-alea second hand, lipite cu ceara.

mari si oceane fierbinti, evaporandu-se intre intrebari si raspunsuri, asteptand ploaia de pene.

vietatile inotand cu greu in apa fierbinte ramasa, cu miscari circulare lente.

singurele punctari sesizabile au ramas ale inimii. amintiri ale frigului, cu fiori de voluptate.

zboara, inima, zboara...

nu stia...

sursa imagine

ca urma sa o ia inca o data de la inceput... nu şi-a dat seama ca crescuse.

la inceput era doar presiunea si nevoia de a-si freca botul de ierburi si pietre...

apoi, vederea i se incetosase si ochii incepusera sa il usture.

unduirile devenisera dureroase, miscarile pana atunci firesti erau din ce in ce mai dificile. propria piele il strangea, iar presiunea din interior crestea din ce in ce mai mult.

si nu mai stia incotro merge.

pana cand, intr-o zi, ceva a plesnit. si a simtit din nou, proaspat, mirosul lemnului de care tocmai isi frecase botul.

apoi parca simtea cum incepe sa alunece iarasi, desi miscarile inca nu erau ca inainte. cate un zvacnet mai puternic ii aducea o unda de racoare pe solzii incinsi.

o aruncare spre inainte il facu sa ii cada ceva de pe ochi si sa vada din nou. apoi stiu ca mai e putin si va fi din nou el insusi, din nou suplu si flexibil, unduios şi lucitor.

iar trecutul avea sa ramana in urma, la un loc cu frunzele moarte.

cu ochii-n stele

ma uit in sus si privirea mea le fixeaza la locul lor pentru o clipa ca sa le clatine in clipa urmatoare.

in spatele lor altele, altele, vazute si nevazute, numite si nenumite. le leg aleatoriu, in propriile constelatii.

constat ca imi vine sa le zic tuturor, la gramada, stele, asa cum si pe plaja mergeam candva la cules de scoici, desi alaturi de cioburile de scoici sunt melci, crabi si brate de stele de mare, iar degetele mele le scuturau de nisip pe fiecare altfel.

candva credeam ca doar la mare cad stelele, asta pentru ca pe atunci in luna august le vedeam de pe plaja.

acum le privesc de pe balcon, si chiar daca nu vad mare lucru, imi face bine sa ma uit in sus. dupa o vreme, neuronii mei se destind si incep sa deslusesc puncte fixe si mobile. stele, sori, luni, planete, meteoriti si avioane.

reflexul copilaresc e inca activ, si din cand in cand imi pun cate o dorinta. dorinta de acum e deja vointa, asa ca stelele le iau doar ca martori detasati. vreau, si o voi face. si chiar o fac, lasand sa mi se strecoare in corp muzica greierilor. pe a stelelor nu o aud bine, poate din cauza traficului. prea multi meteoriti.

sursa imagine

infloriri, influturiri :)

un manunchi de fete tinere si frumoase, pe podeaua salii de dans.
nu conteaza ca sunt mai multe generatii, cateva perechi mama-fiica, toate vibreaza la fel de proaspat in exercitiul de transfigurare.
si e simplu de tot. ne uitam unele la altele si ne bucuram descoperindu-ne frumusetea... si ne marturisim zambind discret sau razand cu toata gura descoperirile. ne mai gandim un pic si ne mai deschidem un pic pentru a da si a primi, inca si inca...
primim si daruim frumusete, si pe masura ce o impartim, ea creste.
zumzet si caldura de desfacut petalele, imbujorari si straluciri. incredere si speranta, proiectii cu cele mai luminoase si mai colorate umbre.
la final, frumusetea e coplesitoare.

o picatura ametita...

surpriza

am pus pe fundul paharului o lingurita de miere.

am adaugat o tinctura de plante, apoi am umplut paharul cu apa.

am pus paharul pe masa si m-am asezat in fatza ecranului sa citesc. de cateva zile citesc povesti despre diamante. in mod surprinzator pentru mine, multe din ele sunt facute din lacrimi cristalizate.

beau din cand in cand cate o gura din pahar.

dupa ultima poveste raman multa vreme cu gandul acolo...

cand ma intorc, gustul e diferit: uitasem sa amestec mierea si ma astepta toata.

nici nu-mi dadusem sema pana atunci ca era amar lichidul pe care l-am baut.

cicatrice surazatoare

cerdeseara

in visul de azi am ucis...

alerg prin padure, cu picioarele innodate in ierburi uscate. mi le descurc si alerg in continuare. copacii ma impiedica aruncandu-mi ramurile in fata, peste fata. o ramura subtire ma plesneste mai viu, iar eu alerg mai departe cu gustul sarat pe buze.

mi se parea ca sunt urmarita, dar nu e asa. am fost urmarita pana cand frica mi s-a transformat in furie, si am pornit eu pe urmele umbrei care ma secatuia.

o prind si o privesc in ochii goi si uscati. ridica mana subtire ca o creanga cu gheare, sa ma loveasca. dar nu mai apuca. nu stiu cum am sfaramat-o. rasuflu greu, dar nu e efortul luptei, ci doar alergarea. zace la pamant ca un trunchi de copac uscat, cu crengile rasucite in aer. cu rasuflarea inca fierbinte ii dau foc, dorind sa scap de imaginea crengilor rasucite. nu arde de tot. poate ca suflul indreptat spre ea n-a fost destul. ingrop restul, dorindu-mi ca iarba sa creasca intr-o clipa, ca si cum nimic n-ar fi fost... nu, urmele focului nu dispar atat de usor. iar pamantul e inca inflamat.

pe masura ce respiratia se linisteste, in locul fricii sau al furiei apare tristetea... stiu ca undeva, candva, peste cateva sute de ani as fi imbratisat si iubit acea parte uscata din mine. acum doar am ucis-o, iar tristetea ma va insoti intr-un fel sau altul de-a lungul timpului si spatiului.

o accept, cu o usoara vinovatie. candva, ma voi intoarce pentru a-i onora intr-un fel sau altul trecerea prin mine. macar cu compasiune, daca nu cu dragoste.

.

m-am trezit cu chipul drag zambind deasupra mea, si cu usurarea de a sti ca in timp ce dormeam o mana buna mi-a netezit zvacnirile cosmarului, mi-a retezat ierburile care ma tineau pe loc, mi-a aprins si stins cu blandete focul, si mi-a sters cu lumina urmele si umbrele de pe fata.

si m-a mosit in inca o renastere...

frumusetea ca forta

,, ...intelegea ca frumusetea, ca prima insusire are dreptul la orice, ca nici o alta insusire nu-i da omului atatea drepturi, fiindca nimic altceva al lui nu raspandeste atata bucurie, impacare si lumina. Frumusetii nu trebuie si nu poate sa i se impotriveasca nimeni."

Radu Tudoran - Fiul Risipitor

.

,,Cand apreciezi frumusetea si unicitatea lucrurilor, (...) atunci primesti energie. Cand ajungi la un nivel la care simti iubire, atunci poti sa trimiti energie inapoi, dupa cum doresti."

James Redfield - Profetiile de la Celestine

.

sa ne rugam impreuna...

.

reveniri si rataciri

pe aici am mai fost. drumuri dragi. nu era acelasi aer, nici aceeasi iarba, si nici eu aceeasi. doar pamantul.

ne intoarcem pana cand intelegem ce vrea sa ne spuna locul. in acelasi si in acelasi loc, pana cand dorinta din centrul pamantului sau din fundul sacului sufletului ajunge pe buze. si de pe buze in palme, si inapoi, desenata pe pamant. pamantul o soarbe si zambeste si mai scoate niste cald, niste umed, niste iarba, niste visine. ma intreaba: ,,asta vrei?"

o parte din mine zice ca da.

o alta parte zambeste cu un rest de voce si parc-ar mai cere. si ma intorc inca si inca o data, pana cand suflul imi iese pe buze. nu pot sa spun, dar scriu. cu palmele si rasuflarea imi incalzesc scrisul, sa-l obisnuiesc cu focul. pentru ca asta-l asteapta. bucata de hartie arsa se rasuceste in spasme luminoase, alaturi de alte dorinte arzatoare. acum pot sa spun, pot sa cer, pot sa pamant...

ma intind si ma lipesc de pamant. imbratiseaza-ma, te rog, ii spun, tine-ma bine sa nu cad. sa ma simt acasa. acasa e locul in care esti imbratisat. inca nu ma intorc de tot, inca mi-e teama de moarte. inca nu vad peste tot lumina. doar flashuri, in bratele catre care ma intind.

si pentru ca plouase putin mai inainte...

fantasme de vacanta perfecta

va invit sa cititi un serial numit ,,In cautarea spa-ului perfect", poveste si imagini: Bradut Florescu, Amazing Race.
primele sase episoade.
n-am sa fac glume de genul ,,daca nu v-ati ales inca destinatia de vacanta, inca mai puteti alege". dar daca o luati in serios, de ce nu... daca un om poate, e posibil.
stii bine ca daca iti doresti ceva foarte mult, sunt doar trei pasi simpli: 1. sa-ti definesti clar obiectivul. 2. sa stii exact cat costa. 3. sa platesti pretul. simplu, nu? de-aia nu e pentru mine coachingul. daca eram si eu un coach ca toti ceilalti, ma grabeam sa va scot ochii cu aceste 1,2,3 puncte geniale. asa, prefer sa-mi inseninez dimineata si sa va ispitesc si pe voi cu:
unu
doi
trei
patru
cinci
sase
eu inca nu m-am decis pe care il prefer... cred ca prefer sa le incerc pe toate... deocamdata in imaginatie :)

iulie

diferenta dintre iunie si iulie e ca cea dintre cirese si visine...
imi plac ciresele, dar visinele le iubesc pur si simplu... asta nu ma impiedica sa le mananc.