who by his own hand?

scris pentru concursul SHEBLOGS.

despre depresia de toamna. si despre cum sa faci sa te gandesti la ea cu duca-se.
ai toate motivele sa fii deprimat/deprimata. au cazut frunzele. nu mai ai oxigen. ti-e frig, trebuie sa te acoperi. e intuneric si urat. el/ea a plecat. duca-se. sau nici n-a aparut. si acel vino-ncoace al tau s-a dus si el nu se stie unde. da, si munca multa. si nici o bucurie la orizont... normal, daca privesti in jos...
dar nu pot scrie pe tonul asta, nu prea mult... eu mi-am format un reflex: cand se acumuleaza ceva depresie, la un anumit nivel se transforma in furie. pentru ca am vazut unde ajunge daca o lasi sa-si faca cuib in tine.

furia asta a aparut cu mai bine de doi ani in urma, cand conduceam un tanar pe ultimul drum. s-a lasat invaluit de depresie pana cand s-a saturat sa traiasca cu ea. si a plecat dincolo. si atunci am jurat ca nu voi mai lasa niciodata depresia sa se apropie de mine, sa ma atinga. m-am simtit si eu vinovata, ca si ceilalti, de a nu-l fi putut opri. in timp am inteles ca a fost alegerea lui, hotararea lui si i-am respectat-o. am citit despre depresie, am vazut documentare, am inteles mai multe despre mecanismul ei.
nu pot sa spun ca am aflat ceva despre cum o tratezi daca a ajuns mai mare decat tine. dar atata vreme cat tu esti inca mai mare decat ea, se poate.

e adevarat ca atunci cand esti deprimat nu iti vine sa faci prea multe. actiunile sunt grele, fundul se ridica de pe scaun cu mare efort. dar inca mai exista energie pentru multe lucruri. pe cele de rutina le faci, si inca te descurci bine cu ascunderea depresiei, sa nu isi dea seama cei din jurul tau. macar cei cunoscuti, plansul pe strada inca e la liber.
dar ochii si urechile inca vad si aud, iar degetele alearga pe tastatura. chiar si pentru a cauta muzica trista. melodia aia, a voastra, glaspapir pentur suflet in momentul in care ti se pare ca doar durerea iti mai da ceva senzatii. si oricum, stai cam mult pe net...

ce poti sa faci cel mai simplu?

sa schimbi muzica... ignora fundalul care e acum la mine pe blog (asta, pentru cei care citesc mai tarziu) si uite un exemplu aici. daca o asculti de mai multe ori la rand, s-ar putea sa-ti vina sa si dansezi...
din pacate e una din putinele melodii de acest gen. deci restul, sunt in mare parte hrana pentru depresie.

daca tii un jurnal in care povestesti cat de nasol te simti, nu te limita: exagereaza. nimeni nu te poate intelege, nimeni nu e atat de nefericit/a, toate ti se intampla numai tie... reciteste: chiar te recunosti? nu ti-e putin greata recitind?

daca te consolezi mancand, da, e buna ciocoata. cauta variantele cu concentratie mare de cacao. nu prajituri complicate, ciocolata simpla. iar dupa, niste ceaiuri aromate. iar daca le bei alaturi de cineva oricine (lasa, pana dai de cineva anume, nu strica sa-ti intalnesti prietenii pe care i-ai neglijat in ultima vreme, crezant ca ei te ocolesc)...

respira. mai mult, mai intens, mai profund.

si recomandarea cea mai simpla si miraculoasa, care in cazul meu a avut maximum de efect: UITA-TE IN SUS!

sursa imagine

pe fereastra

intimitate si celebritate

cand eram mica (sau foarte tanara) credeam ca tipii de care ma indragostesc eu devin celebri. nu stiu cum se producea. poate erau celebri doar in ochii mei. poate eram atrasa de potentialul lor inca nesesizat, iar fascinatia din ochii mei (mi-a trebuit un pic de timp sa exersez discretia, nici acum nu reusesc intotdeauna:)) magnetiza si atentia celorlalti asupra lor, ceea ce cataliza exprimarea lor in forta. fie erau celebri deja, iar ceilalti deja discreti :)
in timp, am uitat de asta.
in ultima vreme, citesc niste bloguri care au inceput ca jurnale. m-au fascinat. acum, aceste jurnale sunt la limita de a deveni publice. nu stiu in ce masura isi doreau asta. cumva, ceva se castiga, ceva se pierde. le-am gasit exact pe acest prag. si astept sa vad in continuare ce se petrece...

filtre

pornind de la harta realitatii (mele) am folosit urmatoarele filtre pentru a-(mi) (de)forma realitatea:
important-neimportant
interesant-neinteresant
util-inutil
in momentul x, harta are o anumita structura care imi permite orientarea in spatiu si timp. structura este formata dintr-o tesatura fina de convingeri, valori, vise, iluzii.
ceva e important daca permite fie o tesatura mai densa a structurii actuale, fie o reconfigurare adaptativa a liniilor de camp.
ceva e interesant daca imi ofera o noua configuratie a liniilor care sa-mi permita acces la aspecte noi ale realitatii, dar conforme credintelor si valorilor. visele si iluziile pot deveni complet noi.
ceva e util daca imi permite sa-mi recapat echilibrul dupa ce m-am aruncat printre ochiurile largite de interesant ale retelei. si dupa ce, privind dincolo de tesatura nu am mai vazut nimic important... :)

dantela pentru rochia rosie

spre sud. polul sud.

sursa imagine

ma pregatesc de expeditie pentru a-mi colora petele albe de pe harta emotionala. sudul nu inseamna caldura si vegetatie luxurianta, ci polul sud, acoperit cu gheturi. voi fi inarmata doar cu un aparat foto obisnuit, cu care am sa ma catar pe ghetari si am sa cobor in apa.
sigur ca sunt friguroasa. de-aia mi-a ramas sudul necercetat. si m-am intors cu coada intre picioare din celelalte tentative exploratorii. dar atunci nu imi foloseam aparatul foto decat pentru imaginile din lumea exterioara. acum, el va fi si sanie, si caine si pusca. cu el am sa colorez gheatza si de el o sa ma tin cand alunec. daca nu o sa fie suficient, o sa mai si scriu. o sa mai fie cineva cu mine, pe post de urs alb. el o sa fie, fara sa stie, ghidul. cu el am mai trecut pe acolo, si fara sa vada, am acoperit traseele parcurse deja pana acum. nu conteaza ca nu le vede, e cu atat mai bine. are si el propriul aparat foto, si propria lui harta. si, probabil ca si el va fi ghidat de ceva sau cineva. nu stie sa scrie, are alte metode de conservare. poate invat.
asa cum trebuie la orice expeditie, ma pregatesc din timp. nu stiu cand plec. intr-o iarna, oricum acolo e tot tompul iarna, dar daca trec din iarna in iarna, e mai simplu. si mai putin socant la intoarcere. pana atunci, voi continua sa colorez zonele deja colorate. asa, ca antrenament.

protectie (arch)angelica

sursa imagine azi, M ne flutura sabia iar G, vestea buna. sunati, sunati, pe sarbatoriti sa-i felicitati.
e bine cand ne veselim pe seama voastra... sa sarbatorim, sa chefuim...
ne rugam de sanatate, fericire, prosperitate si dragoste. la voi, pe voi, cu voi, pentru voi. si mai ales pentru noi. alaturi de voi.
Doamne, da-mi, si Doamne ajuta. si voi ingeri, si voi sfinti. noi stam cuminti, cu ciocurile deschise si cu inimile inflorite si impodobite. cu flori, stele, cuie si pioneze. asteptand zilele cu soare si stelele cazatoare.
la multi ani!

socializare in intimitatea singuratatii tale

din cand in cand, gasesc cate un blog nou care ma fascineaza si pe care il citesc tot. pe ultimul, cel din dupa-amiaza asta, l-am gasit pe Facebook.
ca tot ma intrebam ce caut pe acolo. unde m-am apucat sa socializez, asa, jucand la 0, initial acceptand cererile de ,,prietenie" ale persoanelor cunoscute, apoi, pe principiul ,,prietenii prietenilor mei sunt si prietenii mei" am acceptat cererile de ,,prietenie" ale celor de care macar am auzit, apoi ale diverselor grupuri de interes cu care interesul meu e macar tangent, si asa mai departe. eu, initial, nu le-am dat nimic. apoi, ca sa nu fiu egoista, am pus niste poze cu iubitii mei din lumea vegetala.
apoi, am bagat nasul in pozele lor, apoi, am inceput sa ma uit dupa bloguri... si uite asa, dupa ce trec nevazuta, cat mai pe fuga, prin marea de ,,prieteni", imi iau cate un blog si ma scufund in el...

si aproape ii invidiez pe cei care au ales sa ramana perfect anonimi si sa isi spele rufele (chiar si lenjeria) pe blog, fara sa le pese de ce zic ceilalti. cel putin la inceput. daca vreau sa inteleg cel mai bine pe cineva, sa-l simt, dupa ce citesc postarea care mi-a atras atentia, le caut pe primele. acolo mi se pare ca gasesc fie adevarata fata, fie masca cea mai compatibila cu mine. daca imi place, citesc si restul.

eu sunt aproape sincera, doar un pic ipocrita. povestesc ce simt, dar pentru spalat folosesc mult clabuc. si balsam. si nu va arat si faza finala, a limpezitului si intinsului rufei curate. chiar acum s-a oprit si masina de spalat, de aici si metaforele mele... asa ca ma duc sa le scot, sa le scutur si sa le intind. iar dupa aia ma intorc si mai citesc ce ati scris voi.

numele

am mai scris si in alta parte despre leagatura cu numele... cu adevaratul nume sau cu numele pe care le folosim pe parcursul vietii in diferite contexte.

o categorie aparte e numele pe care il primim de la celalalt. nume care ne arata mai multe despre el decat despre noi. din noi poate da o imagine mai buna doar asupra imaginii din mintea lui...

caci atunci cand cineva iti da un nume iti pune in brate o legatura de tandrete, de dorinte, de asteptari... despre cum ar vrea sa fii... despre cum n-a fost altcineva...

poate ca acele asteptari trezesc aspecte adormite din tine, poate te revolta si trezesc doar refuzuri. o data am refuzat si eu, brusc. dar stiu ca acel nume e inca in mintea celuilalt, acum asociat cu refuzul meu.

in general, cand mai primesc un nume, sunt emotionata. pentru ca simt speranta din eticheta celuilalat. si sunt curioasa sa-mi vad imaginea din mintea lui. sa ma identific o vreme, apoi, daca e cazul, sa gasesc cele mai potrivite modalitati de a ma dezvalui. daca pot. daca nu, imi scot eticheta si trec mai departe. doar ca , fara sa stiu, fara sa vreau, ceva in mine a fost modificat. cum ramane pata mai alba pe perete dupa ce ai scos tabloul. si vezi praful din jur...

cum ma foiesc eu pe aici

intai, deschid pagina mea, sa vad cine ce mi-a scris. raspund, apoi dau fuga si dincolo. raspund si acolo. uneori, mai aman cate un raspuns, sa cuget mai bine.

apoi, intru sa vad ce au scris oamenii dragi mie. le citesc postarile, in ordine cronologica, cu exceptia uneia. uneori le scriu si lor imediat cate cava, alteori nu. ma mai gandesc.

fac o mica pauza, ma mai foiesc un pic in lumea reala, ma asez mai bine, eventual imi iau si ceva bun alaturi si, cu oarecare emotie, o deschid si pe aceea. o citesc intai fara sonor, apoi cu muzica. inchid o vreme ochii, sa ma obisnuesc cu noile emotii. de obicei sunt emotii puternice, pentru ca postarea aleasa e scrisa de o fiinta draga mie. adesea aceeasi. si despre care stiu sau imi imaginez cate ceva din istoria ei personala. raspund de obicei mai tarziu, dupa ce ma limpezesc si separ emotiile mele de ale povestii citite. uneori nu e simplu. cate-o data mai fac chiar confuzii intre rani si trandafiri. depinde de culoare. dupa ce am citit si am raspuns povestii care seamana cu a mea, uneori simt ca ceva s-a petrecut. s-a mai deznodat un fir, am mai gasit un semn...

cu blandete...

cum scoti sageti vii dintr-o inima vie? cu blandete...

fascinatie

,,fii pasionat si vei fi pasionant", zice Andre Moreau, printre alte vorbe de-ale lui care mi-au ramas in minte.

asa e, nimic nu fascineaza mai tare decat pasiunea.

in ultima vreme, ma uit la filmele de pe TED. cu oameni pasionati si pasionanti.

printre subiecte, sunt multe care mai intereseaza. printre vorbitori unii pe care i-am citit sau i-am auzit si in alte contexte.

dar cei pe care ii admir cel mai mult sunt cei care au reusit sa ma faca sa urmaresc cu sufletul la gura prezentarea unor subiecte care, de obicei ma lasa rece sau pe care le evit (nu dau exemple, acum am capatat un oarece respect pentru unele din ele... :)))

si care, in ciuda subiectului aparent plicticos m-au fascinat prin emotia si pasiunea pe care o puneau in jurul cuvintelor care ma aveau putin si zburau, pline de gratie si forta pana la locul si momentul implinirii, salvand omenirea de la indiferenta.

despre cum sa dai cu piatra

mai intai iti cauti piatra de forma potrivita din propria minte, dand la o parte algele, meduzele si stelele de mare.

apoi, scoasa din mare, o tii o vreme intr-un rau, pentru contactul cu alte pietre, si pentru ca apa raului sa spele sarea.

apoi, o culegi ca si cum acum ai alege-o intmaplator dintre celelalte pietre, si o privesti, ca si cum ai vedea-o pentru prima data.

o cantaresti in palma sa te obisnuiesti un pic cu noua ei forma si greutate, si o strangi pana iti simti pulsul. o iubesti o vreme, apoi te pregatesti sa o eliberezi.

cauti un loc pe malul lacului, ascuns printre salcii sau chiparosi. te asezi pe mal, suficient de aproape cat sa iti vezi chipul in apa. il privesti pana dispare.

te ridici apoi si cu miscarile indelung exersate, cu ochii in ochii Lui, o arunci.

s-ar putea sa nu fie nimeni sa vada superbele cercuri, spirale si stele pe care piatra ta le face la suprafata.

s-ar putea sa nu fie nimeni pe fundul apei, care sa o culeaga.

tu ti-ai cules clipa si ai facut-o eterna.

in locul de unde ai scos piatra, ai pus la loc un diamant. cu care vei afla mai tarziu ce e de facut.

relatie veche si proaspata

ma plimb prin Gradin Botanica de mai bine de jumatate din viata.
am descoperit-o ca studenta, cladirea facultatii e chiar in Gradina. veneam la cursuri mai devreme ca sa imi ramana timp sa ma plimb. intre sapte jumate si opt dimineata, Gradina era goala, ma plimbam ca pe mosia mea.
o visam si in vis arata diferit de realitate, dar cu o topografie onirica destul de constanta, usor de recunoscut in visul urmator.
ma plimb si acum cu mare placere, cladirea unde lucrez e aceeasi.
si nu m-am plictisit niciodata, pentru ca e permanent alta. diferita zilnic. cu surprize pe care mi le va pastra sa mi le ofere treptat atata timp cat ma voi mai plimba pe acolo.

utilitatea amanarii

.

nu lasa pe maine... stii tu.

da, amanarea te poate distruge treptat. dar exista si o amanare foarte buna, daca sii sa o gestionezi: amanarea finalului. poate a orgasmului, poate a mortii...

.

am ramas cu ideea asta dupa ce am citit penultimul articol al lui Big Coach Ioan (iertare, Big Coach, daca m-am indepartat prea tare de la sensul intentionat de tine) si am vazul filmul pe care l-a postat acolo. sau, mai precis, m-am lasat fascinata de el. de film :)

.

ca si el, am ales 6 minute care mi s-au parut fantastice pentru ceea ce am de zis, da n-am cuvinte destule. doar ca nu sunt primele, ci unele de pe la mijloc. mai precis, de la minutul opt jumate. (la fel ca si Ioan, zic ca daca aveti timp sa-l vedeti pe tot, ceva se poate petrece - are si subtitrare in romana, pe mine m-a ajutat :))

.

in filmul asta, in acele minute, mi s-a explicat simplu ceea ce intuiam doar ascultand anumite piese muzicale (in playlist-ul meu de azi, primele doo; daca le mai schimb intre timp, e vorba de asta si asta; la inceput, cand le-am descoperit, imi sugerau orgasmul, vezi al doilea grafic; intre timp, mi-au daruit un inteles mai profund).

.

si anume faptul ca daca finalul nu vine atunci cand astepti asta, te poti obisnui cu ideea si te bucuri de fiecare clipa in plus.

iar in final, cand intr-adevar se termina, sentimentul cu care il intampini nu e regretul sau disperarea, ci recunostinta.

ca ti-a fost dat sa primesti atat. si inca, si inca. mai mult decat ai asteptat si sperat. suficient cat sa Ii simti Prezenta.

.

later edit: dupa un feed-back pe mess, mi-am dat seama ca nu se intelege despre ce e vorba daca nu ascultati muzica. asa ca, please, lasati ideea sa va intre prin urechi :)