de ce? marile intrebari...

cum in ziua de azi raspunsul la marile intrebari e cautat pe net, am dat si eu o cautare care incepe a cu ,,de ce".

nu mai conteaza ce voiam (oricum, ulterior am gasit intr-o carte reala, de-aia de hartie), caci primele variante m-au facut sa ma gandesc la marile intrebari ale omului de azi. majoritatea de natura relationala. tradand dorinta de a se intelege pe sine sau de a-i intelege pe ceilalati. si, in acelasi timp si nedumerirea de a nu intelege...

puteti sa le vedeti marind poza sau pur si simplu intreband Google ,,de ce"...

implinire

il asteptam de cateva saptamani. cei din jurul sau inflorisera, el inca nu. nu il puteam grabi, nu il puteam intreba. il asteptam sa-mi intre in casa si sa intre in mine cu toata puterea parfumului sau. e aici, in fata ferestrelor mele, si e plin. nu il simt tot timpul, dar cate o pala de vant imi aduce in nari prezenta lui. de cand s-a implinit, de cand a inflorit, stau zi si noapte cu ferestrele deschise. ziua, am supliment de ciripit. noaptea e un pic mai greu, pentru ca pasarile tac si aud doar cainii. care, in mod incredibil, au foarte multe de discutat, si in forta. dar nu ma deranjeaza prea tare. pot sa fac abstractie de latraturi si sa ma las umpluta de prezenta teiului de la fereastra. care e el singur o mare de liniste fosnitoare si parfumata.

muzica din capul nostru

de la zumzait, la muzica stelelor.

avem de toate.

uneori, obsedanta, melodia indelung ascultata pentru ca inca ne aduce putere. inca e plina, in ciuda repetarii, si o savuram indelung, pana la epuizare.

alteori un fragment mic, cateva note, cateva masuri incomplete care ne chinuie amintirile, vagi si ele: oare de unde? cand? si mai ales, cum suna in continuare? si pana la clipa izbavitoare a reamintirii, repetarea la nesfarsit a acelorasi note, ca un deget pe interfonul blocat...

m-am trezit de dimineata cu o bucatica de-asta nelamurita, in urechile mele interioare... mi-am dat seama repede de unde si m-am mirat un pic; doar o mai ascultasem de nenumarate ori, fara sa-mi spuna nimic... de ce acum?

am lasat-o in pace si m-am intors la ale zilei, dar nu m-a lasat ea pe mine. a revenit de fiecare data cand in capul meu celelalte voci de serviciu faceau liniste. bine, fie, hai...

mi-e clar ca in momentul in care s-a gravat in mine atat de puternic, n-a intrat prin urechi. sau urechile n-au fost atente. mi-am scanat corpul, cu ea in minte, sa vad pe unde se simte ceva. parca un pic in dreptul umerilor, si dupa aceea... ar fi trebuit sa o ia fie spre brate, fie spre spate... nu, nici aici, nici aici, ci undeva in aerul din jurul bratelor, ca si cum ar fi cautat niste aripi pe care nu le (mai) aveam. oare cand...?

da. o ascultam si dadeam din maini, privind aripile celei din fatza mea... si reflexia lor in oglinda... intr-una din clipele acelea magice, de deschidere a inimii.

cum stii ca e vara

simti lumina cu pielea
copacii intra in casa, iar frunzele nu mai cresc, ci doar se intind
frisca se muta din cafea pe capsuni
seara uita de intalnirile zilnice si intarzie indelung
in momentele de meditatie se aude musca

am cazut in sus...

ciudata gravitatie... sau gravitate... :)
m-am tinut o vreme de marginile frunzelor, pana cand mi-am dat seama ca, oricum era inutil...
si mi-am dat drumul...
acu problema nu ar fi caderea continua, cat lipsa reperelor... norii se misca, vantul bate...

in jurul focului

in jurul focului, inteleptii povesteau.

franturi de intelepciune, a lor sau a altora. nu mult, pentru ca privirea lor cuprinzatoare putea sa ghiceasca, holografic, in fiecare farama un univers intreg, cu intelesurile sale. cateva cuvinte, zambete, si spatiu intre ele, pentru desfasurarea celor nespuse.

apoi, bunele si relele in foc, impreuna, pentru ca, de la un anumit nivel nu mai exista rasplata sau pedeapsa, ci invatatura. si desprinderea de invatatura. apoi focul, in valuri blande, invadand fapturile celor care-l respira ca pe aer.

Casa Satya, 29 mai, luna plina, intalnirea intru pasit in frumusete.

de inima trandafir, de inima varza

am inteles tarziu la ce sunt buni spinii trandafirilor, mult dupa ce micul print si-a visat intoarcerea la floarea sa.

parfumul lor nu intra direct prin straturile cu care ne-am infasurat si in care am fiert ca sarmalele. nu le simtim intotdeuna mirosul.

si de aceea, pentru ca trandafirii mai necopti seamana uneori cu cele mai frumoase verze, durerea de inima se vindeca uneori cu parfum de trandafiri. dar nu trece doar apropiind trandafirul cu parfumul lui de pielea oparita. pentru ca parfumul sa intre, trebuie mai intai zgariat cu spinul.

nu stiu cum se face. poate ca mai intai mirosi si te gandesti daca asta-ti trebuie pe sub piele?

poate faci intai zgarietura adanc, in cruce, in locul care ti se pare potrivit, si pe care nu stii cum l-ai descoperit? si apoi dai cu petale, cu albine si bondari, cu furnici si cu tot ce-a mai ajuns pe acolo?

ma doare inima si ma uit la trandafiri. si uit de durere, dar ea nu trece asa usor. doar ameteste putin si se inveleste, sa-i fie cald, sa fiarba...

frumoasa si curcubeul

aseara, pe inserat, priveam un curcubeu facut de ploaia care tocmai trecuse.

si ma bucuram de el, impreuna cu prieteni adulti si adolescenti.

ca adult, nu m-am gandit mai departe. l-am admirat cum sta, cum se intinde, cum se arcuieste, cum paleste. si gata.

dar tanara generatie e mult mai intreprinzatoare. o fata frumoasa a alergat spre gradina si a realizat actiunile magice necesare... si curcubeul a aparut si din mana ei, si a stat cat a vrut ea.

si ne-am bucurat si mai tare cu totii, pentru ca puiul de curcubeu din gradina, desi mai mic decat fratele sau de pe bolta, ne-a adus aminte inca o data ca raiul e aici, pe Pamant.

Calea si Adevarul. sau calea mea si adevarul meu

fiecare cale are adevarul ei.

fiecare adevar e un punct de vedere, cu tendinta de a ocupa cat mai mult din orizont.

adevarurile s-au strans la orizont, de se vede din ce in ce mai greu rasaritul si apusul.

Gradina lui Dumnezeu e mare si strabatuta de carari in toate partile. iar El se amuza si ofteaza uneori citind indicatoarele si etichetele pe care le punem si ni le punem ca sa aratam sensurile, asa cum le vedem noi.

m-am plimbat pe cateva carari si mi-au placut toate. ma rog, aproape toate. cele pe care am simtit inimile batand, in ritm cu pulsul Pamantului. dar ma enerveaza ca fiecare vrea sa-mi arate cate o iesire din Gradina. fiecare iesire cu codul si contul si parolele si filtrele si vamile sale.

nu, multumesc, eu mai raman pe aici. inca imi place.

din drumurile facute am invatat sa-mi aprind chibrituri, lumanari si becuri pentru a-mi lumina propriul traseu. si nu, nu vreau tehnici noi de aprins chibriturile sau calcaiele :) pot sa o fac cu ceea ce stiu deja! si nu inseamna ca daca lumanarea mea e mai groasa, drumul meu e mai bun decat al vostru.

merg cate o vreme alaturi de voi desi nu ma identific cu calea voastra. si respect obiceiurile locului. si, da, uneori as vrea ca si voi sa mergeti pe unde vreau eu, asa, de placerea drumului, respectandu-mi optiunea chiar daca nu vi se pare cea mai potrivita. fara sa va spun ca asta ar fi Calea.

pentru ca Gradina e mare, sensurile sunt splendide atunci cand le simti si le intelegi, si e minunat sa poti spune si altuia: ,,uite, uite cat e de frumos!"

iasomie

daca sunt intrebata de floarea preferata raspund fara sa ma gandesc prea mult ca e iasomia. am cautat ani la rand un parfum care sa-i semene, ca sa o simt si cand nu e inflorita, dar toate parfumurile de iasomie miros a altceva (eventual a cealalta iasomie). am renuntat sa-l mai caut.

si imi dau seama ca am renuntat si sa ma mai bucur de iasomie atunci cand infloreste, desi o consider in continuare floarea preferata.

sau poate tocmai de asta, pentru ca o stiu in siguranta undeva in varful listei mele, nu imi gasesc timp si atentie pentru ea. nu ma mai apropii cu respiratia de ea, nu o mai ating. de ce as face-o? ca doar stie ca imi place, ca o prefer oricarei alte flori...
si tot de asta, le admir si le respir pe toate celelalte, bucurandu-ma de primavara, de mine in primavara...

despre rugaminti si cereri, multumiri si recunostinta

am primit ca tema (si pe buna dreptate) sa cer cate ceva de 10 ori pe zi, cate 21 de zile. stiti voi, intervalul de timp de care se presupune ca o actiune are nevoie ca sa devina obisnuinta.

si am primit aceasta tema pentru ca am facut efortul sa cer ceva de care aveam nevoie. aparent, nu mare lucru, un pic de timp si de atentie, o ureche acordata doar pe vocea mea pentru o vreme. nu mult, ci doar cat nevoia mea de a vorbi sa o gaseasca si sa se convinga ca e acolo pentru ea. nu mi-a fost usor, dar bucuria de dupa a meritat.

si nici eu nu m-am invartit prea tare in jurul cozii, pentru ca vorbeam cu un om (si ma asculta) care castiga, teoretic, pe o ora de ascultat si pus intrebarile potrivite cam cat mi-a mai ramas mie din venitul lunar de la buget dupa ultima scurtare.

deci, am ajuns la concluzia ca ar fi bine si frumos si sanatos pentru mine sa ma obisnuiesc sa cer. usor de zis, greu de facut in conditiile in care m-am izolat suficient de mult incat sa nu gasesc, uneori 10 oameni cu care sa schimb zilnic cate o vorba... bine, pot iesi la cumparaturi si sa aleg magazine mici unde sa cer fiecare produs separat :))) nu, as trisa inutil pentru ca imi dau seama foarte bine de diferenta.

si apoi, obisnuindu-ma sa cer, nevoile si dorintele mele ar creste si ele o data cu cererile implinite sau neimplinite, si, o data cu ele si lanturile care sa ma lege de amanuntele lumii...

grea treaba, dar merita experimentat. dupa 21 de zile vad eu ce si cum...

si vezi? despre multumiri si recunostinta, nimic! doar ce m-am concentrat cateva minute doar pe ideea de a cere :))))

p.s. nu luati prea in serios ce-am zis. e doar un mod de a-mi pune gandurile in ordine...

p.p.s. asta a fost prima cerere pe azi... mai am 9. multumesc!

aburii vinului

am petrecut azi in Gradina cateva minute dand tarcoale acestei tufe (Calycanthus floridus) ale carei flori miros a vin. de fapt mai degraba a drojdie de fund de pahar uitat la soare... ii asteptam de multa vreme inflorirea, anticipam placerea de a-i privi florile in ochi si de a le poza.

la iesire, un betiv s-a indreptat clatinandu-se catre mine... deh, rezonanta fusese stabilita probabil prin miros...

la un moment dat s-a impiedicat si a ridicat ceva de jos. a venit spre mine intinzandu-mi acel ceva: o verigheta! nu mi-am dat seama daca o gasise atunci sau era a lui si incerca sa o vanda pe doi bani, da m-am trezit dandu-i niste bani sa isi mai ia ceva de baut...

e clar ca nici eu nu am fost prea treaza facand asa ceva... nu stiu ce m-a convins - poate cele cateva cuvinte triste, privirea dusa, faptul ca nu mirosea mai rau decat florile?

examene

mi-au fost mai dragi examenele ca studenta decat ca examinator...

ca studenta imi amintesc cu placere de unele. si din prima tinerete, si de mai tarziu. placerea de a intelege lucrurile care-mi placeau, usoara ceatza a creierului nedormit si conexiunile ciudate care se faceau intre notiunile amestecate in viteza... pacat ca am uitat multe de atunci...

ca examintator am nevoie de mai multa rabdare... si neutralitate... exista totusi cateva clipe de farmec, in timpul unui examen scris, cand toti sunt absorbiti de foile lor si starea de flux pluteste in aer, luandu-ma si pe mine cu ea...

despre atasament

proaspat sau uscat, de la nevoia de sprijin pentru a creste la reintoarcerea la locul ultimei morti pentru ca acolo si doar acolo iti amintesti sa fi fost viata inainte...

intai dans si atingere tandra, apoi inlantuire sufocanta... chiar si dupa moarte.

lectiile apelor

later edit: am primit cadou aceasta poza cu mine dupa ce am terminat de spalat pe jos :))))

apele mele interioare sunt linistite. poate prea linistite. de multa vreme. nici nu-mi amintesc de cat de multa.

si totusi, din cand in cand, din afara mai vine cate un val sa-mi puna intrebari.

a fost intai un val cald, de la prietena mea, masina de spalat. careia nu i-am fixat bine furtunul. ok, treaca de la mine, nimic grav, un singur jet, doar am spalat mai abundent podeaua. da, am sa fiu mai atenta.

apoi a venit valul rece, de la furtuna de aseara, intai prin ferestrele deschise exploziv, ca si cum insusi Regina apelor ar fi vrut sa intre si sa-mi ceara socoteala. apoi, pe langa marginile ferestrelor inchise... da, nici acum n-a fost nimic grav, am stors o juma de ora la prosoape si totul s-a uscat frumos.

dimineata o usoara enervare si un raspuns prostesc la mesajul intelept al lui Ioan: ,,in timpul unei furtuni apreciaza si concentreaza-te pe linstea din tine". si apoi intrebarea: ce lectie am de invatat de aici si cum pot sa o invat fara sa mai sterg pe jos?